Rich, ariciul arțăgos (fabulă)

Rich, ariciul cel țepos
Era foarte arțăgos
Toată ziua se certa
Cu strigatul nu înceta
De ziua nu-i ajungea
Chiar și noaptea continua
Și visa câte un domn
Pe care-l certa în somn.

O să zici în sinea ta (cititorule)
Rich avea o fire rea
Altfel ce motiv avea
De gura nu îi tăcea
Pe toți îi bălăcărea
Și le făcea viața grea?

Da’ de unde, îți răspund
Rich era și bun și blând.
Dar decât să mă complic
Să tot stau să vă explic
Povestea lui să v-o zic
Să vă lămuriți un pic.

De când era mititel
Mulți arici strigau la el
Vreun lucru spart sau vreo greșeală
Rich, când înfăptuia
Aricii îl certau cu vorbe în rafală
Ba câte unul îl și păruia.

Rich îi iubea pe toți ceilalți arici
Și buni, și răi și mari și mici
Și chiar de-i făceau nedreptăți
Știa că-s buni și îi ierta pe toți
Problema însă nu se rezolva
Căci Rich frustrare acumula
Însă era prea mic săracul și nu se prindea.

Soarta îi oferea și alte variante
Și cum îi stă bine, oricărui arici
Și-n special celor mai mici
Așa și personajul nostru, Rich
Vara, mergea-n vacanță la bunici.
Aici nimeni nu-l mai certa
Și toată ziua se juca
Mai și muncea și ulițele le cutreiera
De ceartă și bălăcăreală, aproape că uita
Apoi din nou acasă se-ntorcea
Și ciclul de mai înainte, se relua.

Vremea trecu și Rich crescu
Iar în acel moment, seama nu își dădu
Că certurile își pierdură, iluzoriu, din însemnătate
Atât de mult, încât lui îi păreau normalitate.
Și erau ani de când făcea și el la fel
Urla, striga și se certa cu mare zel.

Prinsese acum curaj și celor apropiați
Le striga-n față: „stop, nu mai urlați”
Și deseori, în curtea lor era mare tărăboi
De se-auzea în tot orașul, și-nainte și-napoi
Singurele lui momente de relaxare
Erau la bunici, la munte sau la mare
Sau seara când ieșea cu gașca în oraș.

Apoi trecură alți ani, ce repede trecură!
Rich era de-o bună vreme, plecat din bătătură
În alt oraș, pe cont propriu, printre alți arici
Noaptea prin baruri (distracție) și ziua la servici’.
Pe din afara părea puternic, sigur de sine
În schimb pe dinăuntru nu mirosea a bine
Pe dinafară era arțăgos și hiper-reactiv
Pe dinăuntru n-avea încredere în el și era emotiv.

Timpul trecu și Rich era bărbat în toată firea
Și mai urcase bietul încă o treaptă
Dar nici de data asta nu era dreaptă
Atunci când nimeni de el nu se lua
Rich singur, pe el însuși, se admonesta.
Nu mai avea pace și noaptea nu dormea
Intrase într-un joc din care nu se mai ieșea.

Apoi când avu, la rându-i, un arici mai mic
Rich începu cu stângul și urlă la el un pic
Apoi din ce în ce mai mult
Într-un final, făcu exact ce alții cu el au făcut.

Când în sfârșit cuțitul îi ajunse pân’ la os
Când absolut totul îi mergea pe dos
Lui Rich i se aprinse beculețul
Și se porni a învârti la a vieții roată
Pentru a o urni în partea cealaltă
Dar cum prea mult se învârtise reactiv
Să-i schimbe sensul, acum părea tardiv
Și-o vreme ariciul nostru, oricât se opintea
Roata, nici stânga, dar nici dreapta n-o urnea.

Până la urmă tot insistând
Muncind și experiență acumulând
Rich urni roata în sens contrar un grad.
Acesta fu al renașterii semn
Și Rich nu mai avu nevoie de alt îndemn
Încrederea încet, încet și-o dobândi
Și roata tot mai lesne o urni.

Toate acestea fiind spuse
Rich către casa lui se duse
Se sfârșește aici, fabula mea, dar cu migală
Adaug la sfârșit și ceva versuri de morală.

Morala:
Adeseori urlăm, suntem nervoși și reactivi
Nu ne dăm seama că greșim, suntem naivi
Și-n egoismul, nimicnicia și neștiința noastră
Ne aparăm, spunând ca am avut o zi mai proastă.

Când victimele sunt copii nevinovați
Atunci e cazul să încetăm, să încetați
Să ne privim și să ne reevaluăm
Să punem mâna și să ne schimbăm.