Poezie

S-a născut, din vremuri tare îndepărtate,
O întrebare ce este, încă, de actualitate:
Ce e înșiruirea de cuvinte numită poezie,
La care omul trudește cu atâta fantezie?

Poezie e soarele, ce vesel răsare dimineața,
Ce-l admirăm îmbrățișați, rostind un „neața”,
Dar și copiii, cu purtarea lor mereu zglobie,
Ce-n lume aduc inocență și respiră veselie.

Poezie e primăvara, al renașterii anotimp,
Ce este admirată de înșiși zeii din Olimp,
Cu florile sale, multicolore și înmiresmate,
Și văzduhu-i, răspândind ciripituri și șoapte.

Poezie este, când deschid ochii și soția mea,
La pat, cu-n zâmbet dulce, mi-aduce o cafea,
Ori când fetița noastră, cast ne-mbrățișează,
Și ochii ei azuri ca cerul, de viață jubilează.

Sufletul omenesc, e și el, o frumoasă poezie,
Izvor pur de sentimente, dragoste și empatie,
Greu încercat de atâtea răni, spini și lovituri,
Însă, unicul prieten, ce ne va fi mereu alături.

Poezie este un nou născut, gângurind la sân,
La fel cum este și sfatul unui înțelept bătrân,
Sau cel ce decide a schimba cearta cu povața,
Viața este o dulce poezie și poezie este viața.

Visând prin aburi de cafea

Câteodată mă întreb de mi-ar plăcea,
Atunci când mă trezesc de dimineață,
Să mi se întrevadă, în aburii de cafea,
Destinul, ce mi-a fost hărăzit în viață.

Ce faină-i viața, văzută prin aburi de cafea!

Îmi răspund singur, la această întrebare,
Mister va fi, viitorul, gândurile îmi așez,
Continui a-mi sorbi, cafeaua îmbietoare,
Și-n ai ei lini aburi, îmi dau voie să visez.

Câte povești se țes, prin aburi de cafea!

Acele clipe încântătoare, când la răsărit,
In aburi de cafea, cu prietenii împreună,
Te pui pe depănat amintiri și pe povestit,
Și-i dai cu voia bună, pân’ la clar de lună.

Dragi aburi de cafea, plini de suave arome!

Curcubeu de arome și mii de sortimente,
Ai cafelei aburii calzi, de secole trădează,
Mari iubiri, tragedii, afaceri și sentimente,
La o cafea, de-atâtea ori, se intersectează.

Aburi de cafea, prin toată lumea călători!

Nu cred să mai fi văzut, în toată viața mea,
Pe cineva, colindând lumea în lung și-n lat,
Precum veșnic înmiresmații, aburi de cafea,
Din care, în fiecare zi, fidel m-am înfruptat.

Vrăbiuța

(Poezie inspirată din propria realitate)

Într-o oarecare zi, pe înserate,
Ne-am întâlnit pe neașteptate,
Te-am văzut, erai atât de mică,
Să te ating, îmi era foarte frică.

Te-am luat încet în pumnul meu,
Te zbăteai și respirai așa de greu,
Din cuibul tău căzusei, ce ghinion,
Sărman puișor de pasăre, minion.

Vrăbiuță dragă, îmi era așa teamă,
Că ai să pieri ușor, fără a ta mamă,
Sus, în preajmă, mă uitam pierdut,
Să îți văd cuibul, din care ai căzut.

Nu-l zăream și priveam neputincios,
N-aveam nici suflet, să te las pe jos,
Neajutorată, îl aveai pe vino-ncoace,
Plăpândă vrăbiuță, ieșită din găoace.

M-ai fermecat și te-am luat cu mine,
Curgea viața, încă, prin ale tale vine,
Te-am învelit și în tăcere m-am rugat,
Te-am hrănit și apă în cioc ți-am dat.

Am adormit cu grijă, m-am răscolit,
Cât am putut de bine, te-am îngrijit,
Și fericit am fost, când m-am trezit,
Văzând că ai sfidat soarta și ai trăit.

Înduioșătoare clipă, unic moment,
Înscris într-al memoriei pergament,
Am început ziua, plin de cutezanță,
Purtând în suflet, aripi de speranță.

Am făcut planuri să-ți luăm o colivie,
Pe post de casă primitoare, să îți fie,
Mi-am permis, ca într-un colț de gând,
Să te văd, dând lin din aripi și zburând.

Și ai zburat, vrăbiuță, în acea dimineață,
În acel loc îndepărtat, dincolo de viață,
Sufletul plânsu-mi-a, mi-a părut foarte rău,
Cand moartea rece, a curmat destinul tău.

Însă, atât cât voi trăi, sigur nu voi uita,
Că te-am ținut, vrăbiuțo, în palma mea,
Și am crezut, mic suflet, în șansa ta,
Când nimeni altul, asta nu îndrăznea.

Cu aceste versuri, îmi iau la revedere,
Rămân cu mine, acele clipe efemere,
Și-n a mea inimă, cu drag te voi păstra,
Ca un capitol într-o carte, așa vei sta.

Mișu, motanul cel grăbit (fabulă)

Dragii mei, azi m-am gândit,
La Mișu, motanul cel grăbit,
Așadar, gândurile mi le-adun,
Și-a lui poveste o să v-o spun.
În astă fabulă, mai sunt și rele,
Dar sunt și bune, ca să le spele,
Mișu al nost’, cum e și normal,
Mai și greșea, ca orice animal.

Așadar, Mișu, motanul cel nerăbdător,
De mic pisoi, a fost mereu luat la zor,
Iar animalele de prin a sa mică ogradă,
Ba erau puse pe grabă, ba pe sfadă,
Și cât era ziua de mare, toți îi strigau,
În șapte dialecte diferite ale limbii „Miau”:
„Mișule fă treaba aia, da fă-o repejor!”,
„Hai Mișule, dă din coate, mai cu spor!”.

Ar fi fost bine să fie grabă doar acasă,
Și-afară liniște și-o viață mai frumoasă,
Însă pisoiului îi era dat să se-ntâlnească,
Mai peste tot, cu astă forfotă lumească,
Avea pisoi amici, grăbiți și ei, la fel ca el,
Ba chiar și profesori, ce-l repezeau de fel,
Și-ntr-un final Mișu, pacea își pierdu de tot,
Și era tot o grabă, de la coadă pân’ la bot.

Mișu cel mic dorea, cu multă ardoare,
Să fie și el, într-o bună zi, pisică mare,
Pentru Kronos, neiertător cum toți îl știm,
Să-i dea așa cadou, a fost un gest infim
Și într-o bună zi, într-ale dimineții șoapte,
Mișu trecu, de la copilărie la maturitate,
Și-n loc să scape de nerăbdare și probleme,
Viața de adult, datu-i-a și mai multe teme,

Așa că Mișu, motanul cel nerăbdător,
N-a găsit în maturitate, speratul ajutor,
Iar viața-i deveni mai grea și mai alertă,
Și starea lui de spirit, fragilă și incertă,
Ajunse să creadă, că să n-ai răbdare,
Să fii perfecționist, să-i iei pe alții tare,
E fără doar și poate, o stare naturală,
Și cine nu o face, duce o viață anormală.

Dar problema bietului motan cu suflet bun,
Neștiind c-acesta, era un stil de trai nebun,
Era aceea, c-atunci când în calea sa dădea,
De un motan ori de-o pisică, ce i se asemăna,
Nu îi plăcea ce vede, nu înțelegea, se enerva
Și orice urmă de răbdare, pe loc și-o pierdea,
Pe când în alte situații, din grabă, ca o inerție,
Tare șifonat ieșea, din lipsă de diplomație.

Și tot așa strigând „miau, miau și aoleu!”,
Situația bunului Mișu, a ajuns la apogeu,
Anxietate, strigăte, nerăbdare, câte încap,
Harababura asta, i-a dat viața peste cap,
Câțiva ani buni, Mișu, greu fost-a încercat,
Dar șansa i-a dat mâna, când și-a asumat.
Și-ntrun final a înțeles cum și ce-a greșit,
De toate-n viața asta, alandala i-au ieșit.

Mișu al nost’, urcă acum pe dealul vindecării,
Învață zilnic lecții din materia: „arta răbdării”,
Nu e deloc ușor, ăst’ drum, ci lung și sinuos,
Dar scopul este unul nobil și-i va fi de folos,
Și la final, motanul va fi fericit și răbdător,
Un mare diplomat și cu virtuți la purtător,
Căci în această viață frumoasă, dar efemeră,
Lipsa răbdării e o pată, un neajuns, o himeră.

Morală:

Dragilor, de viața vă pune la grea încercare
Și v-aruncă în a problemelor, mare vâltoare,
Nu dați ca taurul, cu coarnele, la întâmplare,
Ci cugetați, gândiți la rece și aveți răbdare!

Poezia fără nume

Nu știu cum o să i se spună-n lume,
Niște încrengături de versuri, sunt,
Dar este simplu: e „poezia fără nume”,
Îmi susură, un înțelept cu păr cărunt.

La fel și crângul dezmierdat de vânt,
Prin care mii de oameni au călătorit,
Când trec să-l văd, el știe cine sunt,
Pe când al său nume, e de negăsit.

Doar muntele cu semeața-i creastă,
Are un nume, deși vorbe nu rostește,
Iar căprioara-i cea agilă și măiastră,
Doar muntele știe, cum se numește.

Pe tăcuta peșteră, de cineva o strigă,
Cu un ecou ea îi răspunde, imitându-l,
Însă rămâne rece, întunecată, aprigă,
Numele-i, cu măiestrie, netrădându-l.

Știm numele apelor, ce line șerpuiesc,
Și printre munți și văi agale unduiesc,
Dar pietrele din albii, cum se numesc,
E taina peștilor și a peisajului pitoresc.

Spre ‘naltul cerului, de scrutăm în zare,
Pe după nori zboară păsări, mii și mii,
Le vezi scăldându-se în blândul soare,
Dar cum le cheamă, în veci n-ai să știi.

Mări și oceane, toate un nume poartă,
Și viață, în ale lor adâncuri găzduiesc,
Nu au nici nume și au o cruntă soartă,
Tristele valuri, ce de maluri se izbesc.

Câte frumuseți găsești în astă lume,
Și cum le cheamă, rămâne un mister,
Așa va fi și a mea poezie fără nume,
Ceva indescifrabil, ca timpul efemer.

Povestea sufletului (basm)

Dragii mei prichindei, azi voi scoate din desagă un basm vechi, de când lumea. Personajele acestui basm s-au născut cu mult înaintea strabunicilor, bunicilor voștri, trăiesc încă printre noi și așa vor face și de acum înainte. Dar iată-mă luându-mă din nou cu vorba. Nu mai bateți din piciorușele alea năzbâtioase, că acușica răsturna-voi povestea din desagă.

Demult, tare demult, la începuturile lumii, pe pământ erau doar câteva mii de oameni. Ei locuiau peste munți și văi, peste dealuri, râuri și câmpii, tocmai la capătul pământului. Adică acolo la zenit, unde cerul se unește cu pământul.Nu mai știu acum, dacă tot așa e, dar atunci, tare demult, exact așa era.
Acești oameni trăiau sub cerul liber și se hrăneau cu felurite fructe și cu animalele pe care le vânau. Ei nu aveau nimic de muncă, lucru care le dădea multă libertate și toate păreau a merge ca unse. Dar vai! Din păcate, lucrurile nu stăteau deloc așa, căci oamenii, tare rău se mai purtau unii cu ceilalți. Nu exista pic de respect între ei. 


Da frumușeilor, spuneți-mi care vă e păsul! Ahaaa! Vreți să știți ce lucruri rele făceau oamenii și cum au reușit ei să rezolve marea problemă. Păi dacă vă opriți puțin din freamăt și din zumzet și povestea-mi ascultați, toate astea o să aflați…


Oameni ajunseră să-și vorbească urât de dimineața până de cu seară, să-și spună lucruri urâte pe la spate și să-și fure între ei obiectele și hrana. Și asta nu era tot, căci nu erau deloc puține, momentele în care oamenii se păruiau și chiar se luau la bătaie din te miri ce motive neînsemnate. Ce să mai tirli-pirli! Era o debandadă totală de la sud la nord și de la vest la est. 


Văzând el Dumnezeu, din înaltul cerului, atâta răutate, a făcut tot ce-i stătea în putință ca să-i învețe pe bieții oameni cum să se comporte unii cu ceilalți. Le-a trimis tot felul de mesageri și chiar și îngeri, cu învățături de toate culorile, dar nimic nu se lipea de bieții muritori. După luni și luni de trudă, înțeleptul Dumnezeu le-a dat cadou  oamenilor, istețimea și rațiunea. La ceva timp după asta, lucrurile începuseră a se mai îndrepta, dar tot nu era îndeajuns. Ceva încă lipsea, pentru  ca lucrurile să intre pe un făgaș normal și bunul Dumnezeu nu reușea să-i dea de cap.


A mai cugetat Atotputernicul ce a mai cugetat și într-un final, a născocit ceva ce, credea el, va fi soluția magică de care locuitorii pământului aveau nevoie pentru a trăi în pace și în bună înțelegere. 
El a trimis pe pământ un tânăr prinț, chipeș și strălucitor, pe numele său, Suflet. Suflet era bun ca nimeni altul și misiunea sa era să împartă bunătatea lui cu toți oamenii de pe pământ. Mai mult decât atât, el era mai frumos decât însuși soarele și nemuritor. Dumnezeu hotărâse ca oamenii, să-l aibă pe Suflet de partea lor pentru totdeauna. 
Nici nu pusese bine piciorul pe pământ, că Suflet și incepu a trece pe la toții pământenii ca să-și împartă bunătățiile cu ei. El călătorea zi și noapte, cât era capătul pământului de mare – și credeți-mă că era lung cât vedeai cu ochii, poate chiar mai mult – și dăruia neîncetat, oamenilor, tot ce avea el mai bun. Sacul lui era fără fund și energia sa nelimitată, așadar oamenii nu aveau de ce să-si mai facă griji. Suflet îi dădu fiecăruia dintre muritori: bunătate, candoare, altruism, înțelegere, iubire, pace, liniște și multe alte asemenea lor. Ba mai mult decât atât, el stătea de vorbă cu fiecare om în parte, le asculta păsurile, le dădea felurite povețe și îi iubea pe toți cu aceeași măsură. Cu fiecare zi ce trecea, omenirea era mai bună și răutatea ce pusese stăpânire pe muritori, pălea în fața puterii plină de bunătate a prințului Suflet. Bunul Dumnezeu privea din jilțul său aflat deasupra norilor călători și inima îi tresălta în piept de bucurie, văzând cât de bună fusese soluția sa. Căci el îi iubea nespus pe oameni și cu cât îi vedea mai fericiți, cu atât mai bine se simțea și el.


Pe pământ viața continuă și oamenii prinseră a-și construi case, a-și încheaga familii, a lega prietenii, a se respecta și a se iubi între ei, cum nu o mai făcuseră niciodată până atunci. Puterile lui Suflet erau așa de mari, încât în fiecare dintre oameni, calitățile pe care le primeau de la el, rămâneau acolo până la sfârșitul vieții lui. Unele dintre calități își păstrau aceeași intensitate, unele își mai pierdeau din strălucire, iar altele zăceau ascunse, pentru a ieși la suprafață, exact atunci când oamenii aveau mai mare nevoie de ele. Și știți când aveau ei cea mai mare nevoie? Acest lucru se întâmpla când dădeau de câte un necaz. 
Nici nu vă puteți închipui cât de bucuroși erau oamenii, să vadă cum scăpau de necazuri, datorită puterilor speciale pe care le căpătaseră de la Suflet. Într-atât de mult îl îndrăgiseră oamenii pe prinț, încât hotărâră că trebuie, în vreun fel sau altul, să-l răsplătească și ei pe Suflet. Zis și făcut! Începură a-i oferi aur, bani, palate și bijuterii cu nemiluita. Un mare bogătan al acelor timpuri, încercă a-i oferi de-a dreptul, jumătate din împărăția sa. Pe atât de mult îl iubea. 


Dar oare, să fi primit Suflet ceva din toate bogățiile ce i se oferiseră necontenit? Văd în ochii voștri frumoși ca zarea, albaștri ca marea, verzi ca smaraldul și negri ca mura, că nu știți, dar că sunteți tare curioși să aflați. Și da, tu micule pistruiat ce abia te ițești din rândul din spate, bună întrebare. O să vă spun numaidecât, dacă această fericire a continuat neîntreruptă, până în ziua de azi. Hai, mai puneți-vă puțin fermoarul imaginar la gurițe și de îndată veți afla răspunsul la toate întrebările voastre. 


Ei bine, trebuie să vă mărturisesc că Suflet refuză cu eleganță toate aceste daruri, inclusiv jumătatea de împărăție, care se credea a fi un cadou de nerefuzat. Știu, aceste lucruri vă miră nespus, dar așa era Suflet. El nu avea nevoie de niciun fel de bun material. Prințul nostru se hrănea exclusiv cu chestii spirituale. Simplul fapt că putea dărui atât de mult bine, îi era îndeajuns și nu puteai vedea față mai fericită ca a lui, oriunde, pe pământ, te vei fi aflat. 
Dar cum oamenii sunt încăpățânați și stăruitori de fel, ei nu se dădură bătuți și căutară noi și noi soluții, pentru a-l putea răsplăti, fie și parțial, pe preabunul Suflet. În cele din urmă, ei găsiră o rezolvare. Ideea fu fructul unei întruniri a vracilor din cătunul de Miazăzi, unde se adunaseră toți înțelepții lumii, pentru a pune la cale ingenioasa soluție salvatoare. Ei hotărâră, ca toate calitățile ce prințul le sădise în oameni, să-i poarte numele, începând din chiar ziua respectivă. Așadar, din acel moment, oamenii au denumit aceste calități, „suflet” și de aici a luat naștere și expresia, „fiecare om are sufletul său”. Și pentru ca totul să fie pus în practică neîntârziat, pământenii dădură lege și sfoară în toată lumea, despre cele hotărâte. Cât ai clipi din ochi, legea fu adoptată de toți muritorii și Suflet, deveni din fericit cum era, și mai fericit. Acesta era un cadou ce îl surprinse nespus de tare și care, dacă putem zice așa , îi umplu sufletul de încântare. 


Și viața continuă, iar neobositul Timp cernu zile, apoi luni, apoi ani…până când într-o zi, tot demult, dar parcă nu chiar atât de demult, o întâmplare schimbă din nou cursul omenirii. Dar asta nu fu o întâmplare oarecare, ci chiar mama tuturor întâmplarilor și lumea cum o știură oamenii până atunci, se schimbă cât ai zice pește, făcând loc unei noi orânduiri… 


Și aici începe partea a doua a poveștii noastre pline de suspans. Facem o scurtă pauză de respirație, ne încălzim puțin degetele, zicem de trei ori hop-țop-pic-poc-tic-toc și continui cu povestea, ca să nu ne prindă noaptea aici. 


Cât timp oamenii și Suflet au conviețuit în armonie pe pământ, Diavolul cel rău, negru și încornorat, nu a stat degeaba. El a privit totul cu atenție, din peștera lui aflată între tenebre, gândindu-se fără încetare la cum ar putea să le-o facă de petrecanie oamenilor și implicit lui Suflet. 
Impielițatul, stătea în fiecare zi în fața focului, amesteca cu coarnele în tăciunii fierbinți, urmărea ce se întâmpla pe pământ și uneltea. În loc de „buna dimineața” zicea „las că vă vin eu vouă de hac într-o bună zi” iar pe post de „noapte bună” scrâșnea printre colți un „o sa am eu ac și de cojocul vostru”! Și cireașa de pe tort, când îi venea câte o nouă idee malefică, o scria repede pe pergament cu smoală fierbinte, spunând cu răutate: „o să-mi dați voi socoteală, muritorilor”! Și tot așa, scrâșnind din dinți, zgândărind tăciunii și punând idei pe pergament, într-o seara neagră și târzie, Diavolului îi veni în sfârșit o idee, care, pe cât de bună a fost pentru el, pe atat de dăunătoare fu pentru omenire. 


Haideți să vedem despre ce anume fu vorba!
Diavolul luă bagheta lui făcătoare de minuni răutăcioase și dădu viață, pe loc, la două creaturi frumoase foc, dar pline de venin în gânduri și fapte. Erau doua iele, tinerele, cu părul lung și castaniu, ochi verzi și pătrunzători și vorba mai dulce decât mierea. Într-atât de mult se asemănau una cu alta, încât doar un bun cunoscător le-ar fi putut deosebi. 
Una se numea Frică, iar pe cealaltă o chema Gândire Negativă și iată ce puteri aveau și cu ce se îndeletniceau: Frică te făcea să te ferești de orice pericol, indiferent de cât de inofensiv ar fi fost. Ea îți lovea curajul cu o asemenea forță, încât nu mai găseai puterea să înfrunți problemele de zi cu zi și tremurai ca varga în fața fieștecărui fleac. De reușea să te cucerească Frică, viața ta își pierderea din strălucire și trăiai sub imperiul ei. Ea era greu de înfrânt, pentru că se apropia tiptil  de tine, cu vorbe dulci și line. La început era prietenoasă, un adevărat tovarăș de nădejde și imediat ce simțea că te-a prins în mrejele ei, își dezlănțuia toate puterile, cu forța unui uragan. 
Gândire Negativă nu era cu nimic mai prejos decât Frică. Doar nu degeaba se asemănau așa de tare. Ea punea stăpânire pe mintea ta și te făcea să nu mai poți gândi pozitiv. La fel ca sora ei, ea intra tiptil în viața ta și te ademenea cu vorbe, care mai de care mai meșteșugite. Apoi îți sădea în cap un gând negativ, urmat de încă unul și tot așa. În câteva zile punea stăpânire pe tine și toată încrederea îți dispărea, iar optimismul se transforma, încet-încetuc, în pesimism. Într-un final, vedeai ceva rău în orice situație și om din viața ta. 


Dar ce se aude de acolo? Ce spui tu micuțule? Ce au făcut ielele? Exact asta urmează să vă spun…


Diavolul le-a trimis pe cele doua surori (uitasem să vă spun că sunt surori…iertați-mă, rogu-vă!) pe pământ, să se lupte cu Suflet. Necuratului, se vede treaba că îi cam tremurau picioarele de frica prințului Suflet. Altfel n-ar fi trimis doua iele, din cele mai rele, înspre a-l înfrunta. 


Odată ajunse pe pământ, ielele mișelele, începură a-i lua în primire pe oameni, unul câte unul. O să întrebați probabil, „da de ce nu s-au dus direct la Suflet, să se lupte cu el?”. Păi nu au făcut-o pentru ca Diavolul, care urmărise cu atenție totul, le-a prevenit și le-a explicat că Suflet este mult prea puternic pentru a putea fi înfruntat fățiș. Misiunea ielelor era să îi atace pe oameni, lucru care în timp l-ar fi slăbit pe prințul Suflet. Aș fi vrut ca Necuratul să nu fi avut dreptate, dar din păcate, treburile nu stătură asa. În câteva luni de zile, netrebnicele de iele, reușiră să cutreiere tot pământul și să îl viziteze pe fiecare om în parte. Unii oamenii au rezistat, bieții, căci Suflet plantase în inima lor atât de multe lucruri bune, încât ticaloaseale de surori nu îi puteau birui nicicum. Alții, în schimb, au avut de suferit de pe urma ielelor, dar nu foarte mult. Aceștia au rămas cu niște urmări, dar își continuară viața, fără prea multe probleme. Mai aveau câte o îndoială pe ici pe colo și câte o teamă, când și când. Dar restul omenilor au fost efectiv subjugați de către cele doua iele și pentru ei viața a devenit un calvar. Mi-e și frică să vă mai spun în ce hal fără de hal, ajunseseră: amărâți, temători, pesimiști, reactivi și plini de îndoieli, ca pomul de fructe când e toamna-n toi. 


Le lăsăm puțin pe cele doua răutăcioase să-și vadă de malefica lor îndeletnicire și noi ne întoarcem oleacă privirea înspre prințul Suflet. Acesta nu a luat în serios, de la bun început, amenințarea celor două ticăloase. Așa era el, bun și credul până în măduva oaselor. Era un idealist convins și vedea numai bunătate în orice ființă vie ce i se perinda prin fața ochilor. După câteva săptămâni, însă, Suflet începu a suferi.  La început doar puțin, apoi mai mult și mai mult și tot așa. Suferea, deoarece între el și oameni se stabilise o legătură emoțională foarte puternică. Cu fiecare om ce pătimea, câtuși de puțin, rana din inima lui Suflet se mai adâncea nițel. Ajunsese amărât și cocârjat de la atâta suferință. Uitându-te la el, iți era mai mare mila. La un moment dat, în disperare de cauză, îi ceru ajutorul lui însuși Dumnezeu. Auzind asemenea rugăminte, Atotputernicul îi explică, plin de înțelepciune, că va fi credința în bine, cea care îl va salva și că va trebui să-și găsească curajul de a înfrunta singur cele doua bestii. Astea fiind spuse, Dumnezeu îl asigură că se va gândi la el și îi va trimite gândurile lui bune pentru a-l întovarășii în marea bătălie ce va urma. La despărțire, Dumnezeu îi dădu cu blândețe  o ultimă incurajare prințului și se întoarse la treburile sale. 


Odată încheiată această întrevedere, Suflet își trase răsuflarea, își suflecă mânecile, își puse în desagă merinde cât să-i ajungă pentru două săptămâni, sui pe cal și galopă drept înspre Frică și Gândire Negativă. Își găsise, în sfârșit, curajul de care avea nevoie pentru a le înfrunta. Nu trecură mai mult de doua zile și Suflet, care mersese drept pe drumul Temerilor, ieși din întunecata pădure a Îndoielii și ajunse în marea și însorita poiană a Liniștii. Acolo, după ce mai merse cale de o jumătate de zi, la capătul pajiștii Împăcării, dădu nas în nas cu nimeni altele decât cele doua surori. 


Ceea ce urmă fu o luptă de pomină, ce începu seara la asfințit și se termină în dimineața celei de-a zecea zile. Martori le fură, pe rând, soarele, norii, curcubeul, ploaia, stelele, cerul, marea, dar și vântul. Și cu toții rămaseră înmărmuriți la vederea unei batalii atât de lungi și de crâncene. 
In primele 3 zile, ielele îl împresurară pe bietul Suflet și înfipseră în el pumnalele îndoielii și săgețile negativismului. Apoi îl înlănțuiră cu funia împletită din fire de necredință și îl târâră către văgăuna Pierzaniei, unde, sperau ele, să-l țintuiască cu pironi de teamă, pentru tot restul zilelor sale. Pe la începutul zilei a patra, bietul Suflet era aproape sfârșit și abia-abia se mai putea ține pe picioare. Săracul de el, nu avusese idee de cât de puternice erau cele doua creaturi. Pe cât erau de frumoase, pe atât erau de rele, netrebnice și perfide. Se duse și a patra zi și în amiaza celei de-a cincea zi, Frică și Gândire Negativă se opriră din luptă pentru a-și celebra mult râvnita victorie. 
Suflet zăcea pe jos cât era de lung și părea învins, cum nu mai fusese niciodată. Însă exact atunci, avu loc o întâmplare ce avea să schimbe soarta bătăliei. Suflet, cu ultimele puteri, băgă mâna în desaga sa, unde găsi o ploscă plină cu binefăcătoarea licoare a încrederii. Cum cele doua surori nu erau atente – să nu uităm că ele tocmai ce își proclamau victoria – Suflet avu timp sa bea jumătate din plosca cu încredere, iar cu cealaltă jumătate se spălă bine pe față, pentru a se reîmprospăta. Deîndată ce termină plosca, Suflet prinse putere, se ridică mai întâi într-un genunche, apoi în cel de-al doilea și tot așa, până ce fu capabil să stea în picioare. 
Cu forțe proaspete, dobândite de la minunata licoare, prințul își adună degrabă armele ce erau aruncate prin toate colțurile pajiștii și sări în spatele celor doua afurisite, atacându-le cu tot ce-i veni la mâna. Surprinse de renașterea lui Suflet din propria-i cenușă, ielele făcură un mic pas înapoi în fața surpinzatorului și violentului atac. A-ți zice că un pas în spate e mai nimc, dar nu și în cazul de față. Acest mic pas îndărăt, fu exact ceea ce avu nevoie, Suflet, pentru a se redresa. 


Toate aceste întâmplări, de la falsa sărbătorire a victoriei, de către iele și până la pasul în spate al acestora, se întinseră pe durata a vreo patru zile. Ajunși în ziua a zecea, spre mirarea tuturor, rolurile se inversaseră. Suflet azvârlise, în cele două, cu săgeți îmbibate în bunătate, le înțepase cu țăruși căliți în iubire și le lovise în țeastă cu pietre din muntele Inocenței. Apoi, pe când incandescentul soare își lua „la revedere” de la acea minunată zi, Suflet făcu o ultimă mutare și le prinse pe cele două în lațul vindecării, iar mâinile li le legă la spate cu lanțuri făurite din zale de pace și liniște. 
Într-un final, ielele plecară spășite și cu coada între picioare, tremurând de frica și rușinea neașteptatei înfrângerii. 


Apoi Suflet se întoarse triumfător în mijlocul  preaiubiților săi oameni, cu care începu a sărbători de li se duse vestea de-a lungul, de-a latul, dar și de-a curmezișul pământului. 
Și rămaseră împreună – Suflet și oameni – până în ziua de azi, sfidându-l pe însuși inexorabilul Cronos, cu puterea legăturii dintre ei. Căci nu există om în lumea asta mare, care să nu aibă un suflet, fie el cât de mic!


Înainte de a încheia, trebuie să vă mai spun că Frică și Gândire Negativă, erau și ele nemuritoare, la fel ca și Suflet. În consecință, oamenii nu au scăpat întrutotul, nici în ziua de azi, de ele și de nenorocirile pe care acestea le împrăștiau. Însă acea victorie a lui Suflet, a marcat un momemt de cotitură în istoria omenirii. În urma marii bătălii, Frică și Gândire Negativă au înțeles cât de puternic era Suflet și de aceea, se tem de el și în ziua de azi. 


Toate acestea fiind povestite, dragii mei, eu vă spun noapte bună, încalec pe o șa și mă duc la casa mea. La fel să faceti și voi, numaidecât, să nu carecumva să vă prindă întunericul pe drum.

Freamăt

Freamătă lumea, de la începuturi,
Omul și natura, își urmează calea,
Și povestea lor, o știe doar marea,
Cu bune, cu rele și cu dedesubturi.

Omul inventează, lumea evoluează,
Cremenea și amnarul, de odinioară,
Sunt acum chibrit ori laser, bunăoară,
Și-n acest răstimp, natura veghează.

Veșnică-i natura și efemer e omul,
O nescrisă lege, pe veci îi unește,
El e tumultuos, ea îl ademenește,
Ba îl dojenește, ba-i încântă ochiul.

Uneori se luptă, omul n-o cinstește,
Pădurile-i retează, aerul i-l poluează,
Stratul de ozon, cu gaze îl subțiază,
Iar atunci natura, dur îl pedepsește.

Cu bune și cu rele, cei doi vajnici titani,
Traiul își continuă, ținându-se de mână,
Iar eternul Cronos, anii-n tolbă îi adună,
Privindu-i impasibil, pe acești năzdrăvani.

Omul și natura, își urmează calea,
Freamătă lumea, de la începuturi,
Cu bune, cu rele și cu dedesubturi,
Și povestea lor, o știe doar marea.

Vindecare

(departe ești, deși aproape)

Vindecare, deși te știu mijind în zare,
Și văd cum te apropii, pe zi ce trece,
Micuțul hop până la tine, e încă mare,
De-aș putea face-ntr-o zi, cât în zece,
Ca Greuceanu ori precum Făt Frumos,
Mi-ar fi, oare, drumul către tine mai duios?

Vindecare, deunăzi nu mă credeam bolnav,
Eram convins că-s sănătos la trup și suflet,
Dar tare mă mai amăgeam, eram așa firav,
Vai, ce târziu m-am prins că nu e un pamflet,
În loc de pace, erau doar răni și mult tumult.
Suflete, nu era oare mai bine să te ascult?

Vindecare, când m-am prins că îmi lipsești,
Că trebuie să dau din coate, până la tine,
Când am văzut pe ce planetă-ndepartată ești,
Sufletul m-a durut, nu mai credeam în mine,
Însă făceam câte un pas mărunt spre tine,
Când, vindecare dragă, o să-mi fie bine?

Vindecare, acum am înțeles care îți e cerința,
La fel cum apa șlefuiește încet în stâncă,
Așa și tu îmi curmi, cu răbdare, suferința,
Îmi demonstrezi că nu-i prăpastia așa adâncă,
Zidul se clădește, cu cărămidă peste cărămidă,
Ce zici tu, suflete, deschide-voi a ta firidă?

Vindecare, deși mi-e drumul, de sincope plin,
La fiecare pas în spate, alți doi, în față-i fac,
Și înțeleg că drumul înspre tine nu e așa lin,
Iar seara, la culcare analizez și mă împac,
Pun în balanță și sunt fericit în felul meu,
Nu-i așa Vindecare, c-o să te am, deși mi-e greu?

Cerul

De mic copil te-am admirat,
Strălucind, tăcut în noapte,
Tu mă inspiri, cerule-nstelat,
Și-adorm într-ale tale șoapte.

Când soarele arde prea tare,
Ne trimiți, din a ta fabrica de nori,
Câte o ploaie binefăcătoare,
Ce-ți alunecă voioasă, printre pori.

Aștrii tăi, calea ne ghidează,
Printr-a nopții beznă întunecată,
Iar oamenii frumos visează,
Sub bolta ta, cu luminițe presărată.

Precum pe vremuri, omenirii,
Urechea-i era gâdilată de Orfeu,
Le fel și tu îi dai în dar, privirii,
Pe chipeșul și coloratul curcubeu.

Cât ești de maiestuos, tu n-ai idee,
De-aș fi printre luceferi, călător,
Aș vrea, la pas, pe a ta cale Lactee,
Să merg în chip de simplu privitor.

Să te contemplu la răsărit, este sublim,
Azurul tău se pierde în albastrul mării,
Sufletul mi-l dezmiardă, ca un serafim,
Tot ce-i rău în lumea asta, pot da uitării.

Când soarele apune, pe după dealuri,
Culorile-și reflectă și devi încântător,
Te oglindești în ale mării mândre valuri,
Ce se izbesc de mal, în ritm amețitor.

Chiar și cometele cu lungi cozi de foc,
Stele căzătoare ale dinamicului decor,
Văzându-te, pentru o clipă stau pe loc,
Își pun câte-o dorința, apoi cad și mor.

În căutarea echilibrului (trecut și prezent)

Până deunăzi, deloc nu mă gândeam,
C-ar putea fi ceva, neînregulă cu mine,
Nu-mi era viața viață și nu îmi era bine,
Târziu am înțeles, că doar eu greșeam.

O viață, în reactivitate m-am scăldat,
Am primit multă furie și furie am dat,
Trăiam în încordare și habar n-aveam,
Că-n negură-notam și nu asta doream,
Sufletu-mi ațâțam și el încet plângea,
În loc de mângâieri, doar furie primea.

Am primit însă, o bine meritată șansă,
Atunci când am decis să ies din transă,
Mi-am asumat, am început restaurarea,
În capăt de tunel, m-așteaptă vindecarea,
Mai am de tras, dar sunt pe cale dreaptă,
Sunt tare fericit, căci știu ce mă așteaptă.

Un sfert de veac, plămânii mi i-am tratat,
Cu diavolul tutun, gustos, dar blestemat,
Când am zis că stomacul îmi e invincibil,
Excesele cu mâncarea, m-au lovit teribil,
Dar vai, acestea două n-au fost de-ajuns,
Și cu a alcoolului săgeată m-am împuns.

Problema cu mâncarea e în desfășurare,
Dar sunt progrese, nu mai e așa de mare,
Alcoolul e acolo, încă, e parte din meniu,
Însă-i mai mic, mai slab, la ora care scriu,
Țigarea, bat-o vina, la ea am renunțat de tot,
Am o dovadă că și cu celelalte două, pot.

Era o vorbă din bătrâni: „tăcerea e o artă”,
Cu ea poți trece peste orice fel de ceartă,
Eu toată viața, am nesocotit acea zicală,
O spun spășit, pentru a zecea miia oară,
Am vorbit prea mult și-adeseori fără rost,
În multe situații, bine, deloc nu mi-a fost.

Vântul de schimbare, a trecut și pe aici,
Lăsând în urma sa progrese, deloc mici,
Și-n situațiile delicate, adeseori reușesc,
Din vorba lungă și fără rost, să mă opresc.
Fiecare situație, în care, cu tăcerea înving,
M-ajută, ca focul vorbelor goale să îl sting.

A venit și ziua „ics” și viciile s-au răzbunat,
Au dat cu mine de pământ, m-au dărâmat,
Ani de-a rândul, zilnic, greu m-au încercat,
Anxietăți și atacul de panică, regele ingrat,
Somatizam și starea fizică îmi era afectată.
Și nu părea defel, că se va termina vreodată.

Toate acestea poartă, veșminte din trecut,
Eu sunt deja călare, pe roibul altui început,
Mai trec prin stări de anxietate, câteodată,
La fel cum orice haină, are cel puțin o pată,
Răzbi-voi în curând, sunt pe deplin convins,
Atac de panică perfid, pe tine te-am învins!

Atunci când soarta vă pune la încercare,
In al vostru suflet găsiți cheia schimbării,
Cu asumare veți păși pe calea vindecării,
Și veți fi buturuga ce răstoarnă carul mare.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe