Răsărit

Soarele a răsărit, e o nouă dimineață,
Toate vietățile, se retrezesc la viață,
Adie vânticelul, iar florile se închină,
Norii ar dori și ei, sus pe cer să vină.

Lumea ce dormea, tăcută-n întuneric,
S-a trezit zglobie, într-un cadru feeric,
Atunci când văzu, pe-un falnic armăsar,
Apărând voios din zare, pe astrul solar.

Turturelele zglobii, se ițesc din cuiburi,
Pe sub calde raze, prind a face raiduri,
Zboară și adună, de prin pomi și flori,
In cioc multe bunătăți, pentru puișori.

Într-o mică scorbură, doarme o veveriță,
Ce cu-n foșnet e trezită, de o gărgăriță,
Sus în ‘naltul cerului, vulturul scrutează,
La o masă copioasă, mintea lui visează.

Ursul fură miere, dintr-un fagure răzleț,
Când albinele-s plecate, fiindcă e isteț,
Supla caprioară, cască leneșă pe imaș,
Printre firele de iarbă, țopăie un iepuraș.

Fluturii multicolori, se învârt amețitor,
Pe al florilor covor, cu un iz îmbătator,
Natura a-nviat și toată lumea s-a trezit,
E o nouă dimineață și soarele a răsărit.

Tata Lim

„Această poezie este scrisă în cinstea bunicului meu, Rosalim, pe care mereu l-am știut drept, „tata Lim”. Sper că va ajunge direct acolo sus, la sufletul lui.”

Bunicule, azi m-am gandit la tine,
Știu că din ceruri, tu mă veghezi,
Te simt aproape acum, de mine,
Inima știe, că lacrimile mi le vezi.

Eram puștan, când vremea ți-a venit,
Tare mulți ani, de-atuncea au trecut,
Dar iată, drag bunic, că te-am regăsit,
Și în gherghef, un gând eu ți-am țesut.

De fapt, eu niciodată, nu te-am uitat,
Doar am intrat în jocul vieții efemere,
Dar în suflet, mereu eu te-am păstrat,
Și ți-auzeam vocea blândă, în tăcere.

Îmi amintesc, bunicule, cum trudeai,
Cum caii satului, în curte-i potcoveai,
Coasa în iarbă, pe nicovală o bateai,
Seara-n tindă, cu mine, vesel te jucai.

Înaintea fiecarei mese, consecvent,
Beai un pahar de țuică și te opreai,
Erai așa de cumpătat, mereu atent,
Când cu bunica, farfuria-ți împărțeai.

Nu pot uita iernile cu covor de nea,
Când de pe uliți, veneam așa de obosit
Și te găseam șezând cu buna mea,
Privind la focul, ce-n sobă ardea mocnit.

Știu că din ceruri, tu mă veghezi,
Te simt aproape acum, de mine,
Inima știe, că lacrimile mi le vezi.
Bunicule azi m-am gandit la tine.

Autocontrol

Iubim, dorim, urâm, empatizăm,
La nervi, strigăm, trântim, rănim,
Mintea e-n negură și nu realizăm,
Că e mai bun, al nervilor antonim.

Am evoluat, e al vitezei veac,
Dar și-al inteligenței artificiale,
Noi, în loc să îi găsim un leac,
Lăsăm furia, să ne stea în cale.

Să luăm natura, drept exemplu,
După tornadă, soarele răsare –
Și nu rezistă, al negurii templu
Ci se topește și piere în zare.

Si noi putem îndepărta mânia,
Trimițând al rațiunii vajnic sol,
Să lupte cu ura, nervi și apatia,
Să le învingă, prin autocontrol.

Autocontrol, de el avem nevoie,
Când mintea ni se încețoșează,
Stării de nervi, să nu-i dăm voie,
Să-i arătăm, că binele primează.

Oameni buni, să ne mobilizăm!
Să acționăm în a calmului lege,
Neclintiți, în fața răului să stăm,
Să-i dovedim, că binele e rege.

Curierul

Grăbit, cu masca pusă, curierul a trecut!

Orașul ăsta este mare, de betoane plin,
Când spun betoane, zic de fapt blocuri,
Unii stau în casă, unii pleacă, alții vin,
E îngrămădeală, vânzoleală pe alocuri,
Dar asta este o poveste din trecut-
Când lumea circula nițel mai mult.

Acum, dacă te uiți pe geam, în zare,
În nord, în sud, chiar și-n zona tropicală,
Minune, a dispărut mulțimea asta mare,
Nici poluare nu mai e, vremea e amicală
Doar cei din linia-întâi, circulă frecvent,
Și curenții, și curierul ce fuge permanent.

Ne-am speriat cu toții de un inamic,
Ce face victime și pare invincibil,
Pe care de-l privești, nu vezi nimic,
Fiindcă este un virus și e invizibil,
Doctorul, retailerul și curierul îl sfidează,
La dânșii, e meseria, cea care primează.

Mai sunt și alții și pe toți îi apreciez,
Însă acum, am curierul în „colimator”,
Pe el îl văd atât de des, o subliniez,
Afară, la televizor, dar chiar și pe vizor.
Aduce aparate felurite și multă mâncare,
De nu te-apuci de sport, faci burta mare.

Deunăzi, curierul era adeseori stigamtizat,
De sărbători, curgeau comenzile torent
Iar lumea, în nebunia ei, n-a prea realizat,
Că să arunci vina, pe curier nu e decent,
Când întârzierile, bată-le vina să le bată,
Reies din consumismul adoptat de gloată.

Acum observ că trendul s-a schimbat,
Și lumea apreciază, în sfârșit, curierul,
Avem nevoie mare și asta ne-a-nvățat,
Că bine obții, bine făcând, nu cu levierul,
Haideți vă rog, de-acum încolo, fie ce o fi,
Respectul dintre noi, să fie pe ordinea de zi.

Grăbit, cu masca pusă, curierul a trecut!

*Nota autorului:

„Țin să precizez că ideea acestei poezii mi-a venit de dimineață, când privind pe geam, am văzut un curier. Punerea în scenă, în schimb, mi-a fost indusă de câteva exemple personale, în care m-am cam rățoit la curieri, fără ca aceștia să aibă neapărat vreo vină”

Duminică vs Luni (II)

Luni dimineață, bună dimineața viață!

De reținut, că se constată o diferență,
Nu-i poți veni în cale cu indiferență,
Ieri, misiune simplă, tolănit pe canapea,
Eram un fel de rege, beam vin, cafea,
Azi însă, mă gândesc cu nostalgie,
C-aș vrea din nou, duminică să fie.

Ce chestie intrigantă: Duminică versus Luni!

Ai zice că, datorită traiului în izolare,
N-ar trebui să fie, scofala așa de mare,
Pachetele cu mâncare au dispărut,
Am spus adio și trezitului devreme,
Drumuri cu metroul, n-am mai făcut,
Ar trebui să nu mai am deloc, probleme.

Și totuși, și în izolare, Luni e Luni!

Și totuși, fatidica zi de Luni mă apasă,
Oricum aș da-o, mă ia pe nespusă masă,
Încerc, Duminică, psihicul să-l pregătesc,
Luni însă, nu pot din pat să mă trezesc,
Știți ce, eu scriind asta am scăpat de stres,
Și muntele ce-l urcam, s-a transformat în șes.

Luni dimineață, bună dimineața viață!

Dimineața-n izolare

Stau în pat, afară-i soare,
Noi suntem în izolare,
Primăvara-i norocoasă,
Și nu stă închisă-n casă,
Iar eu, în astă însorită dimineață,
Rulez în minte, filozofii de viață,
Dar nu îți port ranchiună, cucoană primăvară,
Căci știu cu siguranță, că la anu’, ai să vii iară
Și chiar de stau închis în cochilie,
O fac alături de a mea, dragă familie,
Deci, primăvară, și eu sunt norocos,
Așa că anul viitor, comportă-te frumos,
Iar azi îți spun: bună dimineața primăvară!
Nu de la munte, nici de la mare,
Ci de la noi din pat, din izolare.

Joaca, de la mic la mare

Să mă-ntorc, de viața mi-ar da șansa
Ce-aș alege eu, ca să îmi iau revanșa?
Un copilaș căruia-i zâmbește moaca
Si aleargă toată ziua plin de energie,
Iar în afar’ de mama, tata și cu joaca,
De altceva nu îi mai pasă, nici nu știe.

Privesc cum copilașul meu se joacă,
Țopăie, fuge, plânge și din gură toacă,
Iar eu, adultul obosit, trecut prin viață,
Ce atât de multe lucruri știu, în teorie,
Cât ai clipi, îi iau zâmbetul de pe față,
Când invitația-i la joacă, o refuz cu apatie.

Cum bine știți, adultul ține la mânie,
Însă copilul e inocent, de ea nu știe,
E drept, că și pe el, nervi-l testează,
Se dă de-a berbeleacul și trântește,
Dar supărarea la copil, nu durează,
Și joaca-n universul ei, îl reprimește.

Mă-ntorc la mine, adultul veșnic ostenit,
Și mă privesc atent, ce oare am devenit?
Analizez cu calm ce fac când sunt nervos
De ce copilului din mine nu îi dau voie?
Să se și joace, iar eu să îl tratez frumos
Să mă iubesc, să râd, de asta am nevoie.

Întorc privirea-mi la copil și îl admir duios,
Atât de inocent și cât se joacă de frumos
Și mă gândesc cum am atâtea de învățat,
Mă folosesc de acele clipe când ne jucăm,
Știind că el, copilul, este exemplul de urmat,
Trebuie doar, în arca voioșiei să ne-mbarcăm.

Decid într-un final, să mă accept cum sunt,
Nu mă pun contra adevărului, deși e crunt,
Fac însă un pas în față și cu tărie subliniez,
Că vreau să mă joc mai mult, să mă distrez
Că sunt probleme la care trebuie să lucrez,
Dar cu perseverență realiza-voi al meu crez.

Adevăratul Eu

Azi am decis să pun punctul pe „i”,
Să-i dau o altă formă, verbului „a fi”,
Mă lepăd de un strat din maldărul de văluri,
Îmi deschid sufletul și spun spășit,
Adevăratul Eu, e trist și e rănit.

Vremuri tulburi, sub semnul întrebării,
În căutarea unei lumi mai acătării,
Adevăratul Eu luptă să se accepte,
Închis în casă cu gândurile mele,
La fel cum și afară eram închis în ele.

Un virus ucigaș ne-amenință global,
Mass-media face circ, cum face-n mod normal,
Adevăratul Eu suferă, scena-i pustie.
E vânzoleală mare, lumea-i speriată,
Era modernă, cea invincibilă, este amenințată.

Adevăruri avalanșe, venite din cele patru zări,
În horă cu știri false, te trec prin mii de stări,
Adevăratul Eu se scaldă în anxietate
Tot ce auzi e: „stați în casă, nu fiți nătăfleți,
Și protejați-vă, căci virusul nu trece prin pereți.”

Adevăratul Eu o face, deși îi este tare frică,
Și se încurajează, o viață are, la o adică,
Curg știri, rapoarte, polemici pe rețele,
Și vrei să nu auzi, să nu citești, să uiți de ele
Să îți înalți privirea, să o rătăcești prin stele.

Adevăratul eu recunoaște că este în derivă,
Refuză, de ochii lumii, să mai facă vreo eschivă,
Și spune răspicat că este vulnerabil,
Însă, ce poate face, este să scruteze zarea
Și să refuze a da mâna cu ea, cu resemnarea.

Așadar, adevăratul Eu decide să se lupte,
Din partea plină, a cupei, să se înfrupte,
În juru-i, în continuare sunt trepidații,
Dar știe că oricât de rău ar fi, tot este bine,
Atâta timp cât poate face pace, cu al său sine!

Atac de panică

Această poezie se reflectă în câțiva ani buni din viața mea….trecută. Mesajul pozitiv este acela că am trecut cu bine peste această perioadă, deci se poate!

Nervi, panică, anxietate,
V-am trăit puțin pe toate.
Atac de panică cumplit,
Aproape m-ai nenorocit.

Cu tine mult eu m-am luptat,
Iar tu din greu m-ai atacat,
Încrederea tu mi-ai distrus
Și multe altele ar fi de spus.

Nopți albe, Doamne, câte au mai fost,
Haină panică , tu-n ele ți-ai găsit un rost,
Dar ce mă macină și tare mă intrigă,
De tot ce e în mine, cu tărie strigă,
E faptul ca n-ai fost doar un sindrom,
Să mă ataci ca altele, doar c-un simptom.

Ai dat în mine cu tot ce-ai apucat:
Vertij, frisoane, tremur, amorțeală,
Furnicături, frig, stări de sfârșeală,
Sufletu-mi din greu l-ai încercat.

Să fiu „Eu însumi” nu mai reușeam,
În reactiv învolburat mă aruncam,
Copil, soție și alți apropiați
Din cale îmi erau înlăturați.
Haotic și nesigur, viața-mi duceam,
Într-ale panicii valuri, singur unduiam.

Și mare mi-a mai fost uimirea,
Aflând că poți să fi înfrântă,
Că nu ești pe atât de cruntă,
Ca-mi pot, din calea ta, feri privirea.

Să te înving, atac de panică pervers,
Va deveni-n curând, formalitate,
Te-nfrunt, nu fug, mi-asum acest demers,
Sa-mi trăiesc clipa în realitate!

Să vad, să simt, să cred că ești infimă,
Să știu de tine, doar când joc o Pantomimă.
Să știu sigur, că tu vei fi pieit,
Când sufletul nu-mi va mai fi rănit,
E setul de visări ce îmi doresc
Și crede-mă, am să le-ndeplinesc!

Viața, efemeră încântare

Ce este viața? Eternă întrebare!
Este o carte ce se scrie zi de zi,
În ale cărei file, uneori vei suferi,
Iar alteori, va fi o joacă de copii,
Misterioasă, efemeră încântare.

Dragă-mi ești tu, dilemă incitantă,
Un amalgam de bune și de rele,
Film cu scenariul scris în stele,
Ce-ascunzi după fatidice perdele,
Obișnuita-ți încheiere arogantă.

Inexorabilă viață, ești așa frumoasă,
De secole secretul îți e indescifrabil,
Cadou din cer, fermecător și adorabil,
Ești neasemuită, însă fugi implacabil,
Curgi în cascadă, dârză, tumultoasă.

O, Viață, șarmantă șansă trecătoare,
Cu-n singur set de reguli, disponibil
De ce nu mă faci Viață, invincibil?
Știu, ai să-mi zici că nu e plauzibil
Mă joacă, deci, în apriga-ți vâltoare!

Pun totul în balanță, Viață Intrigantă,
Când, dimineața, văd la fereastră
Prin marea cerului, boltă albastră,
Ițindu-se zeul soare, pasăre maiastră
Mi te asum, ești pur și simplu, fascinantă!

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe