Curierul

Grăbit, cu masca pusă, curierul a trecut!

Orașul ăsta este mare, de betoane plin,
Când spun betoane, zic de fapt blocuri,
Unii stau în casă, unii pleacă, alții vin,
E îngrămădeală, vânzoleală pe alocuri,
Dar asta este o poveste din trecut-
Când lumea circula nițel mai mult.

Acum, dacă te uiți pe geam, în zare,
În nord, în sud, chiar și-n zona tropicală,
Minune, a dispărut mulțimea asta mare,
Nici poluare nu mai e, vremea e amicală
Doar cei din linia-întâi, circulă frecvent,
Și curenții, și curierul ce fuge permanent.

Ne-am speriat cu toții de un inamic,
Ce face victime și pare invincibil,
Pe care de-l privești, nu vezi nimic,
Fiindcă este un virus și e invizibil,
Doctorul, retailerul și curierul îl sfidează,
La dânșii, e meseria, cea care primează.

Mai sunt și alții și pe toți îi apreciez,
Însă acum, am curierul în „colimator”,
Pe el îl văd atât de des, o subliniez,
Afară, la televizor, dar chiar și pe vizor.
Aduce aparate felurite și multă mâncare,
De nu te-apuci de sport, faci burta mare.

Deunăzi, curierul era adeseori stigamtizat,
De sărbători, curgeau comenzile torent
Iar lumea, în nebunia ei, n-a prea realizat,
Că să arunci vina, pe curier nu e decent,
Când întârzierile, bată-le vina să le bată,
Reies din consumismul adoptat de gloată.

Acum observ că trendul s-a schimbat,
Și lumea apreciază, în sfârșit, curierul,
Avem nevoie mare și asta ne-a-nvățat,
Că bine obții, bine făcând, nu cu levierul,
Haideți vă rog, de-acum încolo, fie ce o fi,
Respectul dintre noi, să fie pe ordinea de zi.

Grăbit, cu masca pusă, curierul a trecut!

*Nota autorului:

„Țin să precizez că ideea acestei poezii mi-a venit de dimineață, când privind pe geam, am văzut un curier. Punerea în scenă, în schimb, mi-a fost indusă de câteva exemple personale, în care m-am cam rățoit la curieri, fără ca aceștia să aibă neapărat vreo vină”

Duminică vs Luni (II)

Luni dimineață, bună dimineața viață!

De reținut, că se constată o diferență,
Nu-i poți veni în cale cu indiferență,
Ieri, misiune simplă, tolănit pe canapea,
Eram un fel de rege, beam vin, cafea,
Azi însă, mă gândesc cu nostalgie,
C-aș vrea din nou, duminică să fie.

Ce chestie intrigantă: Duminică versus Luni!

Ai zice că, datorită traiului în izolare,
N-ar trebui să fie, scofala așa de mare,
Pachetele cu mâncare au dispărut,
Am spus adio și trezitului devreme,
Drumuri cu metroul, n-am mai făcut,
Ar trebui să nu mai am deloc, probleme.

Și totuși, și în izolare, Luni e Luni!

Și totuși, fatidica zi de Luni mă apasă,
Oricum aș da-o, mă ia pe nespusă masă,
Încerc, Duminică, psihicul să-l pregătesc,
Luni însă, nu pot din pat să mă trezesc,
Știți ce, eu scriind asta am scăpat de stres,
Și muntele ce-l urcam, s-a transformat în șes.

Luni dimineață, bună dimineața viață!

Dimineața-n izolare

Stau în pat, afară-i soare,
Noi suntem în izolare,
Primăvara-i norocoasă,
Și nu stă închisă-n casă,
Iar eu, în astă însorită dimineață,
Rulez în minte, filozofii de viață,
Dar nu îți port ranchiună, cucoană primăvară,
Căci știu cu siguranță, că la anu’, ai să vii iară
Și chiar de stau închis în cochilie,
O fac alături de a mea, dragă familie,
Deci, primăvară, și eu sunt norocos,
Așa că anul viitor, comportă-te frumos,
Iar azi îți spun: bună dimineața primăvară!
Nu de la munte, nici de la mare,
Ci de la noi din pat, din izolare.

Joaca, de la mic la mare

Să mă-ntorc, de viața mi-ar da șansa
Ce-aș alege eu, ca să îmi iau revanșa?
Un copilaș căruia-i zâmbește moaca
Si aleargă toată ziua plin de energie,
Iar în afar’ de mama, tata și cu joaca,
De altceva nu îi mai pasă, nici nu știe.

Privesc cum copilașul meu se joacă,
Țopăie, fuge, plânge și din gură toacă,
Iar eu, adultul obosit, trecut prin viață,
Ce atât de multe lucruri știu, în teorie,
Cât ai clipi, îi iau zâmbetul de pe față,
Când invitația-i la joacă, o refuz cu apatie.

Cum bine știți, adultul ține la mânie,
Însă copilul e inocent, de ea nu știe,
E drept, că și pe el, nervi-l testează,
Se dă de-a berbeleacul și trântește,
Dar supărarea la copil, nu durează,
Și joaca-n universul ei, îl reprimește.

Mă-ntorc la mine, adultul veșnic ostenit,
Și mă privesc atent, ce oare am devenit?
Analizez cu calm ce fac când sunt nervos
De ce copilului din mine nu îi dau voie?
Să se și joace, iar eu să îl tratez frumos
Să mă iubesc, să râd, de asta am nevoie.

Întorc privirea-mi la copil și îl admir duios,
Atât de inocent și cât se joacă de frumos
Și mă gândesc cum am atâtea de învățat,
Mă folosesc de acele clipe când ne jucăm,
Știind că el, copilul, este exemplul de urmat,
Trebuie doar, în arca voioșiei să ne-mbarcăm.

Decid într-un final, să mă accept cum sunt,
Nu mă pun contra adevărului, deși e crunt,
Fac însă un pas în față și cu tărie subliniez,
Că vreau să mă joc mai mult, să mă distrez
Că sunt probleme la care trebuie să lucrez,
Dar cu perseverență realiza-voi al meu crez.

Adevăratul Eu

Azi am decis să pun punctul pe „i”,
Să-i dau o altă formă, verbului „a fi”,
Mă lepăd de un strat din maldărul de văluri,
Îmi deschid sufletul și spun spășit,
Adevăratul Eu, e trist și e rănit.

Vremuri tulburi, sub semnul întrebării,
În căutarea unei lumi mai acătării,
Adevăratul Eu luptă să se accepte,
Închis în casă cu gândurile mele,
La fel cum și afară eram închis în ele.

Un virus ucigaș ne-amenință global,
Mass-media face circ, cum face-n mod normal,
Adevăratul Eu suferă, scena-i pustie.
E vânzoleală mare, lumea-i speriată,
Era modernă, cea invincibilă, este amenințată.

Adevăruri avalanșe, venite din cele patru zări,
În horă cu știri false, te trec prin mii de stări,
Adevăratul Eu se scaldă în anxietate
Tot ce auzi e: „stați în casă, nu fiți nătăfleți,
Și protejați-vă, căci virusul nu trece prin pereți.”

Adevăratul Eu o face, deși îi este tare frică,
Și se încurajează, o viață are, la o adică,
Curg știri, rapoarte, polemici pe rețele,
Și vrei să nu auzi, să nu citești, să uiți de ele
Să îți înalți privirea, să o rătăcești prin stele.

Adevăratul eu recunoaște că este în derivă,
Refuză, de ochii lumii, să mai facă vreo eschivă,
Și spune răspicat că este vulnerabil,
Însă, ce poate face, este să scruteze zarea
Și să refuze a da mâna cu ea, cu resemnarea.

Așadar, adevăratul Eu decide să se lupte,
Din partea plină, a cupei, să se înfrupte,
În juru-i, în continuare sunt trepidații,
Dar știe că oricât de rău ar fi, tot este bine,
Atâta timp cât poate face pace, cu al său sine!

Atac de panică

Această poezie se reflectă în câțiva ani buni din viața mea….trecută. Mesajul pozitiv este acela că am trecut cu bine peste această perioadă, deci se poate!

Nervi, panică, anxietate,
V-am trăit puțin pe toate.
Atac de panică cumplit,
Aproape m-ai nenorocit.

Cu tine mult eu m-am luptat,
Iar tu din greu m-ai atacat,
Încrederea tu mi-ai distrus
Și multe altele ar fi de spus.

Nopți albe, Doamne, câte au mai fost,
Haină panică , tu-n ele ți-ai găsit un rost,
Dar ce mă macină și tare mă intrigă,
De tot ce e în mine, cu tărie strigă,
E faptul ca n-ai fost doar un sindrom,
Să mă ataci ca altele, doar c-un simptom.

Ai dat în mine cu tot ce-ai apucat:
Vertij, frisoane, tremur, amorțeală,
Furnicături, frig, stări de sfârșeală,
Sufletu-mi din greu l-ai încercat.

Să fiu „Eu însumi” nu mai reușeam,
În reactiv învolburat mă aruncam,
Copil, soție și alți apropiați
Din cale îmi erau înlăturați.
Haotic și nesigur, viața-mi duceam,
Într-ale panicii valuri, singur unduiam.

Și mare mi-a mai fost uimirea,
Aflând că poți să fi înfrântă,
Că nu ești pe atât de cruntă,
Ca-mi pot, din calea ta, feri privirea.

Să te înving, atac de panică pervers,
Va deveni-n curând, formalitate,
Te-nfrunt, nu fug, mi-asum acest demers,
Sa-mi trăiesc clipa în realitate!

Să vad, să simt, să cred că ești infimă,
Să știu de tine, doar când joc o Pantomimă.
Să știu sigur, că tu vei fi pieit,
Când sufletul nu-mi va mai fi rănit,
E setul de visări ce îmi doresc
Și crede-mă, am să le-ndeplinesc!

Viața, efemeră încântare

Ce este viața? Eternă întrebare!
Este o carte ce se scrie zi de zi,
În ale cărei file, uneori vei suferi,
Iar alteori, va fi o joacă de copii,
Misterioasă, efemeră încântare.

Dragă-mi ești tu, dilemă incitantă,
Un amalgam de bune și de rele,
Film cu scenariul scris în stele,
Ce-ascunzi după fatidice perdele,
Obișnuita-ți încheiere arogantă.

Inexorabilă viață, ești așa frumoasă,
De secole secretul îți e indescifrabil,
Cadou din cer, fermecător și adorabil,
Ești neasemuită, însă fugi implacabil,
Curgi în cascadă, dârză, tumultoasă.

O, Viață, șarmantă șansă trecătoare,
Cu-n singur set de reguli, disponibil
De ce nu mă faci Viață, invincibil?
Știu, ai să-mi zici că nu e plauzibil
Mă joacă, deci, în apriga-ți vâltoare!

Pun totul în balanță, Viață Intrigantă,
Când, dimineața, văd la fereastră
Prin marea cerului, boltă albastră,
Ițindu-se zeul soare, pasăre maiastră
Mi te asum, ești pur și simplu, fascinantă!

Controlul (bun & rău)

În viață avem nevoie de echilibru,
Control în fapte, limite sănătoase,
Pentru a găsi un adecvat calibru,
De nu, vom avea parte de angoase.

Control înșelător, cu mii de fețe,
Ce porți atâtea feluri de veșminte,
Și atât de des ne pui în roate bețe,
Când oare, ne-om învăța noi minte?

E atât de simplu să treci de barieră,
Să te înhaiți cu a persecuției manie,
Să treci prin viața aceasta, efemeră,
Cu nervi, cu strigăte și multă apatie.

Să încerci a-i modela pe cei din jur,
Devine, astfel, scopul tău suprem,
Ajungi să pari în ochii lumii, un dur,
Blând, deși pari aspru, ce tandem!

Speranța, însă, ne este la ‘ndemână,
Iar drumul revenirii, lung și sinuos,
Când nu mai e mania, a ta stăpână,
Te duce la ieșirea din cercul vicios.

Controlul este bun, dar și rău, uneori,
Bine, de-l folosești înspre a te calma,
Rău, crunt și chiar malefic, adeseori,
Când vrei, pe cei din jur a-i controla.

Și-ar fi păcat de noi, să nu realizăm,
Că de-om vrea, bestia să o alungăm,
Ajunge, votul de încredere să-l dăm
Celor cu care, zilnic, interacționăm.

La terasă

Într-o dupamiază ploioasă de septembrie, pe o terasă umbrită de plopi, sub o umbrelă ponosită, stăteau la bere, mici și taifas, amicii noștri: Alfredo, Antonio și Giacomo.
Ploaia nu mai contenea, berea curgea, soarele se ascundea, vorba lungă se-ntindea, micul se răcea și tot așa. Dar, parcă sfidând orice regulă a autoconservării, amicii noștri, deși nițel uzi de la ploaie și cam înfrigurați, nu se puteau  desprinde de torțile halbelor de bere, de parcă în ele ar fi stat salvarea lor. Ba, pe deasupra, mai erau și prinși într-o discuție academică, mai încâlcită decât un ghem de ață lăsat pe mâna(gheara) unei pisici jucăușe.


Dar haideți să aflăm câte ceva despre cine erau ei, de unde veneau și încotro se îndreptau. Păi să începem cu ultima, căci la asta răspunsul e la mintea cocosului. Amicii noștri se îndreptau vertiginos înspre o iminentă coliziune cu o stare crâncenă de beție, plus un bonus de mahmureală, în previziunile de a doua zi.
De venit, veneau de la muncă și se îndreptau foarte hotărâți către casă, când, în mod cu totul și cu totul întâmplător și neașteptat, Giacomo s-a împiedicat de bordura de pe trotuarul din dreptul terasei și era cât pe ce să își spargă capul în cădere. Mare noroc a avut cu prieteni săi dragi, Antonio și Alfredo, care l-au prins pe ultima sută de metri și l-au salvat de la un dezastru ca și făcut. Și nedisimulată i-a mai fost bucuria lui Giacomo, văzându-se salvat ca prin minune din fața unui asemenea pericol. Inima i se zbătea în piept de mândrie, că au fost tocmai prietenii lui, cei care i-au dăruit o a doua șansă. Deîndată ce Antonio și Alfredo îl ridicară de jos și vrură să plece, Giacomo, revenindu-și cu greutate din șoc , spuse cu vocea gâtuită de emoție:


– Băieți, asta trebuie udată! 

– Nu Giacomo, zise hotărât Antonio (cu degetele încrucișate la spate); ce tot vorbești? A fost o nimica toată și nu acceptăm nimic în schimb. 

– Alfredo sări și el, aproape urlând: Giacomo, da ce-ai pățit? Prietenul la nevoie se cunoaște, nu-i nevoie să insiști.


Dar haideți să-i botezăm, după cum urmează, pe vorbăreții noștri, că nu stau acum să le scriu numele de o sută de ori. Ăștia trei aveau de vorbit ca la licitație; nu era de glumă cu ei. Lui Giacomo îi vom spune „G”, lui Antonio îi vom spune „A” , pe când lui Alfredo îi vom spune „Al”. Să continuam, așadar, cu dialogul dintre cei trei:


G: ca să înțelegeți că nu e loc de întors, vă zic că primele 3 rânduri le voi da eu, negreșit, plusă G, cu mare abilitate. 

A: ok, fie; dacă insiști așa de tare, eu fac un efort și rămân la câteva berici, dar să fie prima și ultima dată când faci asta.

Al: eu clar nu mai vreau să stau, dar dacă voi rămâneți, mie singur acasă, pe ploaia asta, nu-mi dă mâna să merg. Așa că, de voie de nevoie, fac un efort și eu și rămân cu voi. Așa, în sprijinul amiciției ce ne leagă. Altminteri, eram de mult plecat.


Și cum prietenul la nevoie se cunoaște, cei trei rămaseră la terasă, atenți, vigilenți și pe fază, ca nu care cumva să mai facă vreunul vreo nefăcută și să rămână singur, fără punct de sprijin, fără un umăr de amic, pe care să plângă…
(Pe)trecură câteva ore bune de la primul rând de bere, când cei trei amici hotărâră cu nestrămutată seriozitate că următorul rând va fi și cel din urmă. Și când li se punea în cap câte o idee din asta serioasă, greu îi mai întorceai dintr-ale lor. Era doar, a șasea oară în seara respectivă, când hotărâseră într-un mod cât se poate de ferm că următorul rând va pune capăt distracției.


G: nu știu cum ați numarat voi, dar rândul de mai devreme, ăla de l-a dat A, a fost penultimul, nu ultimul cum zici tu, Al.

Al: eu, după a patra bere, mi-am pierdut notițele și fără ele nu pot avea certitudinea în acuratețea celor ce am a zice. Așa că, spun pas. Mă las în mâinile voastre. Ce-o zice nevastă-mea când am să ajunge acasă…!?

A: uite cum stă treaba, eu unul știu una și bună. De mic am fost bun la matematică și logică. Am zis la început că stăm patru rânduri și la fiecare rând, eu am făcut un semn pe halbă. Ia uitați. Să mai ziceți apoi că nu-s deștept.

G: eu nu văd nici un semn pe halbă, poate ți-au schimbat-o pe când nu erai atent.

Al: nici eu nu văd vreun semn. Te cred, dar de văzut nu vad. Poate nu văd eu bine din cauza întunericului de afară, dar dacă nici G nu vede….

A: eu văd clar cele patru semne și știu că dreptatea e a mea. Dar sufletul meu mare nu mă lasă să mă cert cu voi când sunteți mahmuri, zise A, fiind și el, cel puțin la fel de beat ca ceilalți doi. Așa că hai să mai bem un rând și gata.

G: ospătar, mai adu un rând și cu asta basta. De ți-om mai cere încă unul în afara de ăsta, fă-te că nu ne vezi și nu ne auzi.

Al: bre ospătar, degeaba te uiți cruciș, zise el sughițând, de la mine, fără notițe, nu scoți nimic. Parol. 

A: din punct de vedere matematic, G nu are dreptate, însă dacă e să ne gândim logic, zice bine.


Ospătarul, mormăind printre dinți pentru a ‘nșpea oară, în drumul spre butoiul cu bere: „a naibii pielea pe voi de bețivi notorii. Nu mă pot pune eu, contra lu sefu’, că de era după mine, erați plecați de mult de aici.”


Și mai trecu o oră. Ultimul rând deveni, din nou, penultimul și cei trei colegi erau așa de matoliți încât abia de-și mai aminteau care le era numele. La un moment dat, G observă un lucru nu tocmai normal. Ba, mai bine spus, ceea ce văzu era de catalogat ca fiind un miracol. 


G: băi băieți, nu vreau să cad în ridicol, dar mie mi se pare că drumul înspre casă nu mai e drept ca acum câteva ore, ci e în pantă. Am eu năluciri, sau? 

Al: eu cred că…ăăă….hmmm…fără notițe nu mă încumet…spun pas, așadar. 

A: acum că zici asta, pot în sfârșit să vorbesc și eu. Nu numai că am observat faptul că drumul este înclinat, dar mă văd nevoit să vin și cu o adăugire. Fiind foarte atent de fel, dragul meu G, eu am văzut ceva mai mult decât un oarecare și anume: gradul de înclinație al pantei a crescut progresiv cu numărul halbelor consumate. 

Al: ptiu bată-vă vina ce ochi formați aveți. Ospătar, mai adu un rând pentru șoimii noștri. Ultimul, bineînțeles. 

G: foarte bine văzut, A, foarte bine. 

A: pe la a doua bere, abia dacă se înclinase puțin, zise A, prinzând elan de la încurajările amicului G. Pe la a patra bere, deja se vedea înclinația, de la intrare, iar pe la a șasea halbă îți sărea în ochi din orice punct al terasei te-ai fi aflat. 


Aici fac o paranteză, lucru absolut necesar pentru aceia dintre voi care sunteți mai sceptici de fel:Terasa respectivă, cu adevărat se afla în pantă, deși, la începutul băutei, drumul era cât se poate de drept. Miracolul avusese loc cu adevărat dovadă vie, dacă mai era nevoie, a faptului că o duzină de beri poate face minuni. Cei trei nu aveau nici o șansă să plece către casa, nesprijiniți. Ar fi putut încerca, însă nu se merita, căci ar fi căzut în ridicol….și la propriu. Nu te puteai ține drept pe o asemenea cărare-n pantă. În special dacă era vorba despre drumul de întoarcere de la terasa. Circar să fi fost și tot n-aveai cum. Și nu era vorba aici de mahmureală, beție sau te miri ce. Conform Dexului: „panta este o porțiune de teren cu suprafața înclinată față de planul orizontal, care formează de obicei versanții unor forme de relief…”. Dacă nu v-am convins, luați Dexul în brate, citiți-l, repetați-l, memorați-l și apoi întoarceți-vă să stăm de vorbă. În caz contrar, gata cu bârfa și nu mai puneți piedici inutile în fața preacinstitilor amici.Și cu asta, paranteza se încheie și ne întoarcem la cei trei crai. 


Aceștia mai sporovăiră o vreme, punând pe tapet discursuri din ce în ce mai academice. Pe la a cinsprezecea bere (asta din punctul de vedere al lui G), panta devenise atât de înclinată încât toți ceilalți mușterii o luaseră la vale înspre casă. Pe terasă mai erau doar ei și personalul sperluncăi. Pentru însetații noștri prieteni, acesta era un moment trist, însă pentru ospătar era ca o gură de aer proaspăt. Venise în sfârșit momentul când se putea răzbuna pe cei trei muschetari. Deîndată ce șefu’ îi spuse că localul trebuia să se închidă în maxim cinci minute, ospătarul, un vlăjgan cât un dulap, se duse val-vârtej înspre masa celor trei. Ajuns acolo, aceștia vrură să schițeze ceva, dar nu apucară. Ca să mă înțelegeți mai bine, vă mai spun doar că pe la jumătatea celui de-al treilea cuvânt din expunerea lor, cei trei se aflau deja în afara terasei. Mușterii în afară și ospătarul înăuntru, râzând malefic. În gândul acestuia se putea citi următoarea frază academică: „no na că v-am copt-o; bețivi ordinari ce sunteți voi”. 
În gândurile celor trei se citea….vidul. 


Pentru plecare vrură sa ia un taxi, dar nu au putut din următoarele motive: G nu avea telefonul la el, Al îl avea, dar nu avea numărul de la firma de taximetrie, pe când A, deși avea în cap o soluție foarte bine conturată, renunță din solidaritate cu ceilalți doi. Da, avea în minte rezolvarea, dar ar fi fost culmea-culmilor să se lupte contra a doi inși fără soluții și care pe deasupra îi mai erau și prieteni. Avea și el propriul set de principii de viață. 
În acest moment al serii și al istorisirii noastre, hameiștii noștri mai aveau la îndemână una bucată soluție pentru întoarcerea acasă. Cei trei se văzură nevoiți să înfrunte în mod pedestru, imensul hău și abrupta pantă, ce se creaseră între terasă și casele lor. Ba mai mult de atât, se duseră acasă pe patru cărări în loc de una. Vă las cu bine și cu o întrebare: asta (întoarcerea pe patru cărări), să li se fi tras, oare, de la discursurile academice pe care le dezbatuseră pentru atâtea și atâtea ore și atâtea și atâtea beri? 


PS: din punctul de vedere al lui A, înainte să fie dați afară, se aflau la cea de-a șaisprezece bere. G numărase greșit, din nou.


Morală: mare atenție la formele de relief unde se situează terasele la care vreți să beți bere. Analizați minuțios terenul. În multe locuri, drumul tinde să se încline progresiv, în ritmul berilor consumate!

Giuvaierul primăverii

O, Primăvară, cât de frumoasă ești
Nestemata celor patru anotimpuri
Neobosită, cu soarele ne zâmbești
Și dulce gâdili, ale noastre simțuri.

Martie vesel, al primăverii giuvaier
Sol mândru, ce renașterea vestești
Îngerul florilor și al soarelui cavaler
Ce spiritul, armonios ni-l încălzești.

Te-așteaptă toți cu sufletul la gură
Ghiocei pe sub liliecii înmiresmați
Răsună-n nori a păsărilor uvertură
Pe plai, copiii zburdă, entuziasmați.

Câmpul își leapădă plapuma albă
Cu dărnicie, blândul soare îl ajută
Tăcită, a florilor multicoloră salbă
Ne-ncântă cu a sa grație absolută.

Doamnele, mereu te-au preferat
Al soarelui răsare, gingaș vestitor
Și te-au ales pe tine, Martie delicat
Drept lună gazdă, a festivității lor.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe