Plânsul

Plânsul, da, chiar despre el vreau să vorbim
Mai simplu ar fi să ne prefacem că nu-l știm
Și mulți o facem, atât de des, deși nu e ușor
Ca să părem mereu puternici, în fața tuturor.

Copii fiind, nu aveam dreptul să ne exprimăm
De îndrăzneam a plânge, pe coajă ne-o luam
Ne era interzis, verbul a suferi, să-l conjugăm
Ca să scăpăm basma curata, ni-l înăbușeam.

Trecut-au anii, inexorabil și ne-am maturizat
Pe-al vieții itinerar, în linie dreaptă am intrat
Și-n continuare, emoțiile, des le-am reprimat
Mda, nu-i frumos să plângi, așa ni s-a predat.

În astă viață, de câte ori, omule, ești supărat
Trist, cu inima sângerândă și sufletu-ncărcat
Și-ți vine-a plânge pentru că exact asta simți
Dar faci contrariul și strângi din dinți, te minți.

Dar stați, nu vă culcați pe o ureche, dragilor
E anormal a te preface, la infinit, nesimțitor
Emoțiilor, de nu le lași calea liberă să iasă
Cu răni și urme adânci în suflet, ele te lasă.

De vă-ntrebați cum de am schimbat macazul
Și am reușit să înfrunt în mod divers, necazul
Iar cele ce au fost ținute-n frâu, întreaga viață
Le las libere acum, afară, ca pe tarabă-n piață.

Vă spun cinstit că n-am avut bagheta magică
Mai mereu am spus: viața-i grea, chiar tragică
Ce m-a trezit e greu de definit, poate-i Fortuna
M-o fi văzut trist și a decis să îmi întindă mâna.

Am primit sfaturi potrivite, am admis problema
Lupt zilnic, cresc, plâng vreau să rezolv dilema
Luat-am frâiele vieții în mână, merg înspre bine
Plâng mult, vreau vindecarea copilului din mine.

Plâng pentru mine însumi, pentru copilul meu
Întemnițatele lacrimi ies șuvoi din pieptul meu
Cu Sabotorul meu intern, acum mă lupt fățiș
În ziarul meu, vindecarea deține capul de afiș.

Așadar, dragilor, de sunteți triști ori supărați
Plângeți liber, fără sfială, gurile rele ignorați
Eliberați-vă, în aval să curgă al emoțiilor râu
Descătușați-le, dezrobiți-le, dați-le liber frâu!

Copilul din mine


Sufletul rănit:

Mi-e dor de a mea copilărie
De jocuri, zâmbete o mie
De hârjoneală și de inocență
De o viață fără penitență

Copilăria dulce s-a sfârșit
Și în vâltoarea vieții am intrat
Nu înțeleg cu ce-am greșit
Și de ce totul s-a evaporat!

Viață, spune, ce vrei de la mine
Prin câte încercări vrei să mă treci?
Eu vreau copil să fiu, să fie iarăși bine
Durere, îți poruncesc pe loc să pleci!

Viața, vocea rațiunii:

Nu, suflete rănit, nu este vina mea
De tu speranța ți-ai pierdut
Te-ai rătăcit, dar nu pe seama mea
Sufletul de copil tu ți-ai pierdut.

Te pune, deci, pe muncă acum
Și lasă iute trândaveala
Nu mai prefă totul în scrum
Și mare îți va fi agoniseala.

Te luptă, mișcă, dă din coate
Fă din emoții, ale tale aliate
Ai un copil ce-n suflet îți trăiește
Respectă-l și o să vezi ce bine este.

Speranța, vindecarea:

Că bine zici tu, înțeleaptă rațiune
Pe muncă, de îndată mă voi pune
Cu limite și multă bunătate
Copilului din mine, am să-i fac dreptate.

Pe urmele trecutului eu voi cutreiera
Iertând, iertare voi găsi în calea mea
Pe al vindecării zid constant am să așez
Câte o noua cărămidă pentru al meu crez.

Așa că suflete rănit, nu dispera
Căci simt că aproape e salvarea ta
Copilului din mine, cu muncă și cu dăruire
Eu vreau ai da speranță, bunătate și iubire.

Întrebare și răspuns

Cu ce să încep povestea mea?
Să încep cu cele ce au mers bine?
Si ce o fi scris în steaua mea?
Cum descopăr oare, ce-i cu mine?

O sa încep povestea cu cele bune
Cele rele, lăsatu-le-am să se spele
Și în ziua când steaua-mi va apune
Povestea-mi va fi publicată-n stele.

Cum vindec rănile fără număr?
Ce fac cu mine cel năstrușnic?
Când să plâng, pe al cui umăr?
Cum pot fi la ananghie pașnic?

Prin suferință veni-va vindecarea
Năstrușnicia va arde cu rabdarea
Lacrimile îmi vor pecetlui lucrarea
Calmul, la ananghie, îmi va fi starea.

Cine sunt oare eu și ce doresc?
Cand să trăiesc, când să visez?
Ce fac exact, armonios să cresc?
Pot, doar să cânt și să dansez?

Un simplu suflet sunt și mă iubesc
Clipa îmi trăiesc, în roz deschis visez
Să cresc frumos mă autoinstruiesc
Și atunci când vreau, cânt și dansez.

De ce în viață îmi e atât de greu?
De când am început să sufăr?
Cum pot afla care-i destinul meu?
Când bag necazurile-n cufăr?

Mi-e greu deoarece așa mi-am așternut
A început când i-am dat voie, Suferința
Destinul îl știu aștrii, căci dânșii l-au cernut
Ferec necazul, când asta îmi va fi dorința.

Când poți să-ți iei în primire soarta?
Ce faci, cum vezi lumina din tunel?
Când îi deschizi tu, fericirii, poarta?
Cum le rezolvi pe acestea, tu, de fel?

A ta-i decizia să-ți fi stăpânul sorții
Atunci când crezi lumina vei vedea
Iar fericirea îți va veni în duble porții
Toate le împaci, cât ai pe cer o stea.

Copilărie versus Maturitate

Dulce copilărie, tărâm de vis
Când toate le vedeam în roz
Convinși că viața e un paradis
Nu ca acum, o stivă de moloz.

Inocență, atât de castă ești
Mirific ar fi fost să te mai am
Ai ales, însă, să mă părăsești
Lăsându-mi al maturității hram.

Copilărie, un hop, pe vremea ta
Era o bagatelă, o nimica toată
Maturitate, de mă uit în casa ta
Văd ofuri și probleme, o gloată.

Copilul simte, dar nu poate spune
De la început, care îi este suferința
Dar nici nu poate, în sac să le adune
Și atunci urlă, plânge din toată ființa.

Oamenii mari se împart în două cete
Atunci când vine vorba de copilărie
Gașca celor ce o înțeleg pe îndelete
Iar ceilalți sunt liota lui „fir-ar să fie”.

Dar Dumnezeu le rânduie pe toate
Căci pentru el există doar o branșă
Și cei din liotă, de vor da din coate
Primi-vor dreptul, la a doua șansă.

Adulților din lumea asta largă
Opriți-vă din atâta zvârcoleală
Lăsați copiii ușurel să meargă
Înspre a sufletului agoniseală.

Nu mai putem fi copii, adevărat
Dar să-i lăsăm copilului din noi
Șansa să trăiască ce îi este dat
Chiar dacă suntem în al vieții toi.

Momente în versuri (IV)

Diego

Diego toarce, acum e liniștit
Eu stau pe canapea, mă relxez
Un mic moment de pace, savurez
Diego nu e Zoro, e motanul nostru
Ne așezăm la masă, vine și domn’ cotoi
Il rog să se coboare, masa e pentru noi
Dar cred că are o problemă auditivă
Sau poate doar o fire, puțin mai emotivă
Căci se dezice și pe masă sare, fără pudoare
Jos l-am dat de 10 ori, dar fix în cot îl doare
Diego e acum, motanul răzvrătit
Deși puțin tardivă, îmi vine o idee
Scot iute o conserva și i-o bag sub nas
Iar noi mâncăm rapid, ce-n bol ne-a mai rămas
Ne luăm la revedere și ne rugăm cu stăruință
Să nu ne bage iarăși, Don Diego, în ședință
Însă motanul are alt ceas biologic
Unul ce nouă, nu ni se pare logic
Și noaptea pe la două jumătate, aproximativ
Miaună, pe tot spectrul unui portativ
Și toată noaptea tot așa o ține
Iar pe la 6, când ora de trezire vine
Io-s nedormit și-aș mai fi lenevit(v-ați prins de ce)
Diego toarce, acum e liniștit!

În derivă, beau vin!

Stau pe canapea, beau un pahar de vin
Sunt în derivă, parțial, dar totuși în derivă
Gândurile-s multe, însă se-nvârt amețitor
Am o idee, trag de timp, acum este tardivă
Dar nu renunț, insist, mai beau din vinișor
Tehnologia mă ajută, îmi dă elan
M-apuc să scriu cuiva, sunt inspirat
Mă prind că nu sunt toate-n van
Îmi spun, gândește pozitiv, ai doar de câștigat
Sunt fericit, problema-i rezolvata, îmi revin
Sunt tot pe canapea, dar parcă e alt vin!

În metrou

E dimineață, e devreme, casc șuvoi
Aș vrea să pot să dorm încă oleacă
Ieri, cam pe vremea asta, la fel eram
Timpul pierdut, când pleacă, pleacă
Apoi clișeul: ce fain era dacă dormeam (aseară)
Sunt în metrou, înghesuială, cafeaua-mi savurez
Dar nu-i nimic, e vineri, mă împac cu mine
Zâmbet în colțul gurii, week-end-ul vine
Promit sa dorm, în seara ce urmează,
                                  că doar sunt om, nu huhurez!
Până atunci, răbdare, e prea devreme, casc șuvoi!

Victoria contra televizorului!

În fundal, pe Netflix, un film rulează
Nu mă distrează, nici nu mă enervează
Mai înainte, era tot un film, rula pe HBO
Nu știu nici ăsta cum era, era oare mișto?
Am alte chestiuni, cu care mă ocup
Fac, spre exemplu, cu mintea mea, hei-rup
Oricum ar fi, televizorul mă enervează
Când mă calmez, analizez la rece
Și observ că supărarea, într-un final, îmi trece
Dar nu îmi trece cu vreun ajutor
De la cuvântătorul, necuvântător, televizor
Și-atunci îmi pare o adevărată realizare
Că am ajuns să îl privesc cu nepasare
Iar ca plan de viitor, aș vrea să pun plafon
(Măcar câte o zi, din când în când)
Între mânuțe și eternul telefon
Pe Netflix, în fundal, un film rulează!

Stare de fapt. Un instant. Pamflet.

Fetița e plecată în vecini
Sunt bucuros în fază inițială
Se pare ca am timp de leneveală
Timpul trece, de lenevit nu lenevesc
Piesele puzzle-ului nu se potrivesc
Mă scarpin după ceafă intrigat
Mă zvârcolesc în pat, mă perpelesc
Nu reușesc să înțeleg unde greșesc
Într-un final realizez care-i problema
Îmi pun un vin, sunt fericit, am rezolvat problema
Eu așteptam ca cineva să-mi dea în dar
Momente speciale, dar nu aveam habar
Că pentru a mă putea simți mai bine
Soluția era exclusiv la mine
Sunt bucuros, m-am prins, mă lepăd de necaz
Mă împac cu mine, îmi beau vinul liniștit
Cu ceva simplu, liniștea eu mi-am găsit
Fetița e plecată în vecini!

Furia

Furie oribilă, cât timp m-ai dominat
Ai mușcat din mine, m-ai extenuat
Eu la rându-mi, pe alții te-am vărsat
Însă de tine, acum, m-am lepădat.

Precum apa în stânca sapă neîncetat
Așa și tu, încet încet, m-ai erodat
Urlam la toți crezând că îmi ești utilă
O, ce dezamăgire, căci tu de mine n- aveai milă!

Știu, ai să spui senin că vina nu îți aparține
Că eu am fost cel care te-a ales
Că ce am semănat am și cules
Și-n caz ca am reproșuri, să le am cu mine.

OK, infamă furie, ai avut dreptate
Sunt eu, cel care te-a cărat în spate
Și tot eu, cel care ți-a permis cu nonșalanță
Să mă domini cu a ta insolentă cutezanță.

Am o surpriză pentru tine, Furie blestemată
Mă iartă acum, dar îți spun bun rămas
Știu c-ai sa lupți și ai să te zbați ca o ingrată
Dar am sa plec și singură am să te las.

De cutezi să mai vii să bați la poarta mea
Mi-asum, te las să intri doar pentru o clipă
O să ma zvârcolesc nițel și apoi, fără pripă
Am să te alung pe veci din casa mea.

De câte ori sunt calm te voi preface-n scrum
În clipele când voi reuși să te domin
Să scap, Furie, de al tău nociv venin
Va fi o dublă reușită căci vei fi silita
Să nu poți să-i atragi, Furie, în ispită
Pe cei ce îmi vor fi tovarăși pe al vieții drum.

Gallo, cocoșul pipăcios (fabulă)

Gallo, cocoșul cel voinic
Când a ieșit din curte un pic
Și a dat de viața de liceu
A devenit cam derbedeu
Dar stați nițel, nu v-ambalați
Și mai departe m-ascultați
Căci este felul meu de-a spune, doar
Nu era Gallo derbedeu ca-n dicționar.
(Avea doar mici scăpări, pe ici pe colo)

Era tare rebel, voia și el, săracul
Independență, de s-ar putea, cu sacul
Voia sa fie liber, nimeni să nu-i dicteze
Viața personală, cum să și-o gestioneze
N-avea habar că într-o bună zi
Avea să-i vină dinspre miazăzi
Adus de-al vieții vânt, atât de schimbător
Dar ce fac eu, divulg sfârșitul, domnilor?

Ne întoarcem la cocoșul nostru
Să le găsim acestor versuri rostu’
La un moment hotărâtor din viața dumisale
Când Gallo, pe a liceului alee, pășea agale
Și se întâlnea pentru întâia data
Cu alții cocoși, din lumea toată
   (lumea toată=orașul lui natal 😀)
Cocoși colegi, dar și găini colege
Cocoși/găini profesori și o nouă lege.

Și în chiar prima zi de clasa a noua
Toamnă, septembrie, dădu-se roua
Gallo al nost’ și circa încă trei cocoși
Colegii lui cei noi și pipăcioși
Ieșiră afară-n curte, în pauza mare
Să-și spună vrute și nevrute și să pipe o țigare
Celor trei, însă, le fu dat să se minuneze
Aflând pe loc, că Gallo nu știe să fumeze.

Ce credeți voi, că ăștia trei fârtați
Fură cumva, de treaba asta, intimidați?
Ba nicidecum, ci deîndată se gândiră
Pe loc, soluția la problema o găsiră
Și fiind oameni sufletiști și săritori
Nu terchea-berchea, prin viață trecători
Pe Gallo, repede mi ți-l treinuiră
Să-l lase așa neștiutor, le era tare milă.

Scoaseră așadar o țigare, i-o dădură
Instrucțiuni de genul „ce și cum” făcură
Gallo luă pipa, trase adânc primul lui fum
Făcând primi săi metri, pe acest drum
Tuși nițel la început și ochii-i lăcrimară
Că de, așa-i când pipi pentru întâia oară
Dar fumul de țigară, pe loc îl cuceri
Mai bine de atât, nu-l puteau nimeri.

Pentru onestitate, trebuie precizat
Cei trei cocoși, prieteni, nu au insistat
Gallo, cu ei, instant s-a potrivit
Și cu plăcere s-a lăsat ademenit
Și-n fiecare zi lăsată de la Dumnezeu
Gallo și ai săi prieteni pipau din greu
La început, Gallo țigări nu-și cumpăra
Ci de la cocoșii prieteni se împrumuta
Dar mai apoi, fumatul deveni obișnuință
Acum fuma pe banii lui, cu prisosință.

Kronos țesu în felul lui, Gallo fuma berechet
În fiecare ziulică, el termina câte-un pachet
Credea cocoșul nostru cel teribil
Că pasămite, el este invincibil
Dar într-o zi tuși mai insistent
A doua zi tușitul era persistent
Și tusea pentru bietul Gallo, deveni
Omniprezentă, cum e joaca la copii.

Și Galo închise-un ochi și iar se amăgi
Crezând că tusea va pleca într-o bună zi
Dar blestemata nu l-a ascultat
În pieptul lui s-a instalat, a persistat
Până ce, într-o bună zi
Când dimineața se trezi
Pe Gallo, mii de ace îl săgetară
Iar pieptul începu să-l doară.

Și-abia atunci, după atâta amar de vreme
Gallo începu cu adevărat a se teme
Realizând că între viață și plăcere
De nu alegi corect, ești hrană la himere
Și într-o buna zi, la început de an
Își luă inima în dinți și cu elan
Fumă o ultimă țigare și aruncă pachetul
După un sfert de veac, scăpă de viciu, bietul.

Morala:
L-am cunoscut pe Gallo, personal
Mi-a spus că tare bun e fumul de țigare
Însă te arde în tăcere, într-un așa hal
De-n timp are puterea să te și omoare.
În consecință dragii mei fârtați
Mai bine ședeți blând și nu fumați!

Iarna

E liniște afară și întuneric
Pentru o clipă de îl privești
Întrezărești un cadru feeric
Desprins din file de povești.

Mândră, pe cer se arată luna
Lumina fiind al ei tăcut mesaj
E felul ei de a-ți întinde mâna
Să poți vedea frumosul peisaj.

Brusc vezi în jurul tău o mare
De albă nea, pufoasă alinare
Ți se întinde blândă la picioare
Mantaua iernii necuvântătoare.

Susură blând, dumnezeiesc
Râul, sub pojghița de gheață
Pe maluri, sălciile străjuiesc
Sub vălul rece, e plin de viață.

Imaculate dealuri, ninse câmpii
Copiii zgomotoși se bulgăresc
Țurțuri de-a valma, zeci de mii
Omătul magic cu iz împărătesc.

Pe creasta munților în depărtări
Chipeșul soare răsare dintre nori
Căldură radiind în cele patru zări
Al iernii rege, ce se naște în zori.

Pe derdelușuri săniile unduiesc
Ce zbenguială si câtă veselie!
Brazii cei verzi stau și-o privesc
O atmosferă ce emană bucurie.

Tu, iarnă albă, pustie și geroasă
Decor de poezii, regină în povești
Îți scriu, căci ești așa frumoasă
Și an de an, sufletu-mi cucerești.

Mormă, ursul însetat (fabulă)

Mormă, ursul însetat
Ar bea apă neîncetat
Apă multă, cât cuprinde
Bea și iarăși setea-l prinde
Toată viața a băut
Și nimic nu l-a durut
Totul îi era posibil
Mormă era invincibil.

Invincibil ca-n poveste
Își închipuia că este
Însă crunta realitate
Credeți ca i-a dat dreptate?
Versurile ce voi reda
Misterul vor elucida
Deși privind la voi, îmi pare mie
Că prinsu-va-ți deja cum o să fie.

Într-o zi, pe când era mai mare
La ora și în locul nu știu care
Pe Mormă incitatu-l-au la o-ncercare
De băut apă, una nițeluș mai tare
Se-asemăna cu apa de acasă
Dar era colorată, era mai frumoasă
Și-n loc să fie anostă și insipidă
Era gălbuie, tare gustoasă și acidă

Era lichidă, cu apa asemănătoare
Doar în jargon se chema „apă tare”
Iar oamenii, demult, văzând că este diferită
Au botezat-o „bere”, iar azi la fel este numită

Vremea trecea inexorabil, așa e ea
Și Mormă tot mai multă bere bea
Spirit tânăr, fără muncă și fără obligații
Îi fugea gândul numai la distracții
Însă perfida bere era înșelătoare
Și când distracția era mai mare
Mormă uita să se oprească și tot bea
Să scape de necazuri și de lumea rea.

Și era bine pe moment, dar vai cum se-nșela
Când uneori acasă se ducea, de-a îndărătelea
Și dimineața când se trezea, capu-l durea
Iar lumea bună de ieri seară, era iarăși rea.

Mai derulăm nițel, vreo câțiva ani
Mormă-i matur, muncește, are bani
Are urși prieteni și totul pare minunat
Căci era tare priceput, la mușamalizat
Se arăta puternic și vesel peste poate
Nimic nu-l dobora, le rezolva pe toate
Și-n desele ocazii când bine nu-i era
În apa tare își îneca amarul, fir-ar ea…

Cronos a continuat a țese, Mormă s-a maturizat
Lumea-l credea realizat și nimeni nu a sesizat
Că Mormă suferea, cu sine nu era împăcat
Zâmbea de complezență, dar era tare împovărat
Când se credea pierdut, când era tot în van
A dat cu capul de al sorții neclintit tavan
Și-abia atunci a văzut el, crunta realitate
Că înecând amaru-n bere, nu avea dreptate.

Nu a putut săracul, instant s-o dreagă
Dar reușise bietul în sfârșit, să înțeleagă
Că era ceva putred în relația sa cu apa tare
Iar asta cerea rezolvare, nu era loc de amânare.
În consecință, Mormă atitudinea-și revizui
Puse osul la muncă pentru a-și reveni
De mergi acuma în bârlogul dumnealui
Nu-i totul rezolvat, dar nici ca înainte nu-i!

Morală:
Alcoolul consumat fără măsură
Îți pune viața-n mare încurcătură
Pentru soluție vă dau un mic indiciu
     – Beți moderat, amici –
Și-atunci va fi plăcere în loc de viciu!

Primăvara în două nuanțe

Fin îți e vântul precum o mângâiere
Veseli se balansează în a lui adiere
Muguri de frunze, crescând candid
Tandru-ți e Soarele, deși puțin timid.

Pas lin și privirea plină de speranță
Blândețe-n vorbe, dar și cutezanță
Mici gesturi în acorduri fine de vioară
A sufletului binecuvântată primăvară.

Păsări mii, ce se întorc din pribegie
Natura își revine din a iernii letargie
Miraculos, trândavul urs se trezește
Iar ghiocelul, primăvara o vestește.

Inima ce deunăzi fremăta împovărată
Acum e fericită și palpitează ușurată
Și-n ochii ce adeseori mâhniți priveau
Ale speranței luminițe se întrezăreau.

Renasc copacii, coroana le-nverzește
Liliacul, aroma diafană-și răspândește
Iarba-ncolțeste așternându-se covor
Rățuștele merg la râu și macăie de zor.

Gândurile pesimiste acum sunt poezie
Cugetul însuși și-a revenit din amnezie
Răzbate o rază prin întunericul de afară
O nouă șansă, poetic numită Primăvară.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe