Furia

Furie oribilă, cât timp m-ai dominat
Ai mușcat din mine, m-ai extenuat
Eu la rându-mi, pe alții te-am vărsat
Însă de tine, acum, m-am lepădat.

Precum apa în stânca sapă neîncetat
Așa și tu, încet încet, m-ai erodat
Urlam la toți crezând că îmi ești utilă
O, ce dezamăgire, căci tu de mine n- aveai milă!

Știu, ai să spui senin că vina nu îți aparține
Că eu am fost cel care te-a ales
Că ce am semănat am și cules
Și-n caz ca am reproșuri, să le am cu mine.

OK, infamă furie, ai avut dreptate
Sunt eu, cel care te-a cărat în spate
Și tot eu, cel care ți-a permis cu nonșalanță
Să mă domini cu a ta insolentă cutezanță.

Am o surpriză pentru tine, Furie blestemată
Mă iartă acum, dar îți spun bun rămas
Știu c-ai sa lupți și ai să te zbați ca o ingrată
Dar am sa plec și singură am să te las.

De cutezi să mai vii să bați la poarta mea
Mi-asum, te las să intri doar pentru o clipă
O să ma zvârcolesc nițel și apoi, fără pripă
Am să te alung pe veci din casa mea.

De câte ori sunt calm te voi preface-n scrum
În clipele când voi reuși să te domin
Să scap, Furie, de al tău nociv venin
Va fi o dublă reușită căci vei fi silita
Să nu poți să-i atragi, Furie, în ispită
Pe cei ce îmi vor fi tovarăși pe al vieții drum.

Gallo, cocoșul pipăcios (fabulă)

Gallo, cocoșul cel voinic
Când a ieșit din curte un pic
Și a dat de viața de liceu
A devenit cam derbedeu
Dar stați nițel, nu v-ambalați
Și mai departe m-ascultați
Căci este felul meu de-a spune, doar
Nu era Gallo derbedeu ca-n dicționar.
(Avea doar mici scăpări, pe ici pe colo)

Era tare rebel, voia și el, săracul
Independență, de s-ar putea, cu sacul
Voia sa fie liber, nimeni să nu-i dicteze
Viața personală, cum să și-o gestioneze
N-avea habar că într-o bună zi
Avea să-i vină dinspre miazăzi
Adus de-al vieții vânt, atât de schimbător
Dar ce fac eu, divulg sfârșitul, domnilor?

Ne întoarcem la cocoșul nostru
Să le găsim acestor versuri rostu’
La un moment hotărâtor din viața dumisale
Când Gallo, pe a liceului alee, pășea agale
Și se întâlnea pentru întâia data
Cu alții cocoși, din lumea toată
   (lumea toată=orașul lui natal 😀)
Cocoși colegi, dar și găini colege
Cocoși/găini profesori și o nouă lege.

Și în chiar prima zi de clasa a noua
Toamnă, septembrie, dădu-se roua
Gallo al nost’ și circa încă trei cocoși
Colegii lui cei noi și pipăcioși
Ieșiră afară-n curte, în pauza mare
Să-și spună vrute și nevrute și să pipe o țigare
Celor trei, însă, le fu dat să se minuneze
Aflând pe loc, că Gallo nu știe să fumeze.

Ce credeți voi, că ăștia trei fârtați
Fură cumva, de treaba asta, intimidați?
Ba nicidecum, ci deîndată se gândiră
Pe loc, soluția la problema o găsiră
Și fiind oameni sufletiști și săritori
Nu terchea-berchea, prin viață trecători
Pe Gallo, repede mi ți-l treinuiră
Să-l lase așa neștiutor, le era tare milă.

Scoaseră așadar o țigare, i-o dădură
Instrucțiuni de genul „ce și cum” făcură
Gallo luă pipa, trase adânc primul lui fum
Făcând primi săi metri, pe acest drum
Tuși nițel la început și ochii-i lăcrimară
Că de, așa-i când pipi pentru întâia oară
Dar fumul de țigară, pe loc îl cuceri
Mai bine de atât, nu-l puteau nimeri.

Pentru onestitate, trebuie precizat
Cei trei cocoși, prieteni, nu au insistat
Gallo, cu ei, instant s-a potrivit
Și cu plăcere s-a lăsat ademenit
Și-n fiecare zi lăsată de la Dumnezeu
Gallo și ai săi prieteni pipau din greu
La început, Gallo țigări nu-și cumpăra
Ci de la cocoșii prieteni se împrumuta
Dar mai apoi, fumatul deveni obișnuință
Acum fuma pe banii lui, cu prisosință.

Kronos țesu în felul lui, Gallo fuma berechet
În fiecare ziulică, el termina câte-un pachet
Credea cocoșul nostru cel teribil
Că pasămite, el este invincibil
Dar într-o zi tuși mai insistent
A doua zi tușitul era persistent
Și tusea pentru bietul Gallo, deveni
Omniprezentă, cum e joaca la copii.

Și Galo închise-un ochi și iar se amăgi
Crezând că tusea va pleca într-o bună zi
Dar blestemata nu l-a ascultat
În pieptul lui s-a instalat, a persistat
Până ce, într-o bună zi
Când dimineața se trezi
Pe Gallo, mii de ace îl săgetară
Iar pieptul începu să-l doară.

Și-abia atunci, după atâta amar de vreme
Gallo începu cu adevărat a se teme
Realizând că între viață și plăcere
De nu alegi corect, ești hrană la himere
Și într-o buna zi, la început de an
Își luă inima în dinți și cu elan
Fumă o ultimă țigare și aruncă pachetul
După un sfert de veac, scăpă de viciu, bietul.

Morala:
L-am cunoscut pe Gallo, personal
Mi-a spus că tare bun e fumul de țigare
Însă te arde în tăcere, într-un așa hal
De-n timp are puterea să te și omoare.
În consecință dragii mei fârtați
Mai bine ședeți blând și nu fumați!

Iarna

E liniște afară și întuneric
Pentru o clipă de îl privești
Întrezărești un cadru feeric
Desprins din file de povești.

Mândră, pe cer se arată luna
Lumina fiind al ei tăcut mesaj
E felul ei de a-ți întinde mâna
Să poți vedea frumosul peisaj.

Brusc vezi în jurul tău o mare
De albă nea, pufoasă alinare
Ți se întinde blândă la picioare
Mantaua iernii necuvântătoare.

Susură blând, dumnezeiesc
Râul, sub pojghița de gheață
Pe maluri, sălciile străjuiesc
Sub vălul rece, e plin de viață.

Imaculate dealuri, ninse câmpii
Copiii zgomotoși se bulgăresc
Țurțuri de-a valma, zeci de mii
Omătul magic cu iz împărătesc.

Pe creasta munților în depărtări
Chipeșul soare răsare dintre nori
Căldură radiind în cele patru zări
Al iernii rege, ce se naște în zori.

Pe derdelușuri săniile unduiesc
Ce zbenguială si câtă veselie!
Brazii cei verzi stau și-o privesc
O atmosferă ce emană bucurie.

Tu, iarnă albă, pustie și geroasă
Decor de poezii, regină în povești
Îți scriu, căci ești așa frumoasă
Și an de an, sufletu-mi cucerești.

Mormă, ursul însetat (fabulă)

Mormă, ursul însetat
Ar bea apă neîncetat
Apă multă, cât cuprinde
Bea și iarăși setea-l prinde
Toată viața a băut
Și nimic nu l-a durut
Totul îi era posibil
Mormă era invincibil.

Invincibil ca-n poveste
Își închipuia că este
Însă crunta realitate
Credeți ca i-a dat dreptate?
Versurile ce voi reda
Misterul vor elucida
Deși privind la voi, îmi pare mie
Că prinsu-va-ți deja cum o să fie.

Într-o zi, pe când era mai mare
La ora și în locul nu știu care
Pe Mormă incitatu-l-au la o-ncercare
De băut apă, una nițeluș mai tare
Se-asemăna cu apa de acasă
Dar era colorată, era mai frumoasă
Și-n loc să fie anostă și insipidă
Era gălbuie, tare gustoasă și acidă

Era lichidă, cu apa asemănătoare
Doar în jargon se chema „apă tare”
Iar oamenii, demult, văzând că este diferită
Au botezat-o „bere”, iar azi la fel este numită

Vremea trecea inexorabil, așa e ea
Și Mormă tot mai multă bere bea
Spirit tânăr, fără muncă și fără obligații
Îi fugea gândul numai la distracții
Însă perfida bere era înșelătoare
Și când distracția era mai mare
Mormă uita să se oprească și tot bea
Să scape de necazuri și de lumea rea.

Și era bine pe moment, dar vai cum se-nșela
Când uneori acasă se ducea, de-a îndărătelea
Și dimineața când se trezea, capu-l durea
Iar lumea bună de ieri seară, era iarăși rea.

Mai derulăm nițel, vreo câțiva ani
Mormă-i matur, muncește, are bani
Are urși prieteni și totul pare minunat
Căci era tare priceput, la mușamalizat
Se arăta puternic și vesel peste poate
Nimic nu-l dobora, le rezolva pe toate
Și-n desele ocazii când bine nu-i era
În apa tare își îneca amarul, fir-ar ea…

Cronos a continuat a țese, Mormă s-a maturizat
Lumea-l credea realizat și nimeni nu a sesizat
Că Mormă suferea, cu sine nu era împăcat
Zâmbea de complezență, dar era tare împovărat
Când se credea pierdut, când era tot în van
A dat cu capul de al sorții neclintit tavan
Și-abia atunci a văzut el, crunta realitate
Că înecând amaru-n bere, nu avea dreptate.

Nu a putut săracul, instant s-o dreagă
Dar reușise bietul în sfârșit, să înțeleagă
Că era ceva putred în relația sa cu apa tare
Iar asta cerea rezolvare, nu era loc de amânare.
În consecință, Mormă atitudinea-și revizui
Puse osul la muncă pentru a-și reveni
De mergi acuma în bârlogul dumnealui
Nu-i totul rezolvat, dar nici ca înainte nu-i!

Morală:
Alcoolul consumat fără măsură
Îți pune viața-n mare încurcătură
Pentru soluție vă dau un mic indiciu
     – Beți moderat, amici –
Și-atunci va fi plăcere în loc de viciu!

Primăvara în două nuanțe

Fin îți e vântul precum o mângâiere
Veseli se balansează în a lui adiere
Muguri de frunze, crescând candid
Tandru-ți e Soarele, deși puțin timid.

Pas lin și privirea plină de speranță
Blândețe-n vorbe, dar și cutezanță
Mici gesturi în acorduri fine de vioară
A sufletului binecuvântată primăvară.

Păsări mii, ce se întorc din pribegie
Natura își revine din a iernii letargie
Miraculos, trândavul urs se trezește
Iar ghiocelul, primăvara o vestește.

Inima ce deunăzi fremăta împovărată
Acum e fericită și palpitează ușurată
Și-n ochii ce adeseori mâhniți priveau
Ale speranței luminițe se întrezăreau.

Renasc copacii, coroana le-nverzește
Liliacul, aroma diafană-și răspândește
Iarba-ncolțeste așternându-se covor
Rățuștele merg la râu și macăie de zor.

Gândurile pesimiste acum sunt poezie
Cugetul însuși și-a revenit din amnezie
Răzbate o rază prin întunericul de afară
O nouă șansă, poetic numită Primăvară.

Rich, ariciul arțăgos (fabulă)

Rich, ariciul cel țepos
Era foarte arțăgos
Toată ziua se certa
Cu strigatul nu înceta
De ziua nu-i ajungea
Chiar și noaptea continua
Și visa câte un domn
Pe care-l certa în somn.

O să zici în sinea ta (cititorule)
Rich avea o fire rea
Altfel ce motiv avea
De gura nu îi tăcea
Pe toți îi bălăcărea
Și le făcea viața grea?

Da’ de unde, îți răspund
Rich era și bun și blând.
Dar decât să mă complic
Să tot stau să vă explic
Povestea lui să v-o zic
Să vă lămuriți un pic.

De când era mititel
Mulți arici strigau la el
Vreun lucru spart sau vreo greșeală
Rich, când înfăptuia
Aricii îl certau cu vorbe în rafală
Ba câte unul îl și păruia.

Rich îi iubea pe toți ceilalți arici
Și buni, și răi și mari și mici
Și chiar de-i făceau nedreptăți
Știa că-s buni și îi ierta pe toți
Problema însă nu se rezolva
Căci Rich frustrare acumula
Însă era prea mic săracul și nu se prindea.

Soarta îi oferea și alte variante
Și cum îi stă bine, oricărui arici
Și-n special celor mai mici
Așa și personajul nostru, Rich
Vara, mergea-n vacanță la bunici.
Aici nimeni nu-l mai certa
Și toată ziua se juca
Mai și muncea și ulițele le cutreiera
De ceartă și bălăcăreală, aproape că uita
Apoi din nou acasă se-ntorcea
Și ciclul de mai înainte, se relua.

Vremea trecu și Rich crescu
Iar în acel moment, seama nu își dădu
Că certurile își pierdură, iluzoriu, din însemnătate
Atât de mult, încât lui îi păreau normalitate.
Și erau ani de când făcea și el la fel
Urla, striga și se certa cu mare zel.

Prinsese acum curaj și celor apropiați
Le striga-n față: „stop, nu mai urlați”
Și deseori, în curtea lor era mare tărăboi
De se-auzea în tot orașul, și-nainte și-napoi
Singurele lui momente de relaxare
Erau la bunici, la munte sau la mare
Sau seara când ieșea cu gașca în oraș.

Apoi trecură alți ani, ce repede trecură!
Rich era de-o bună vreme, plecat din bătătură
În alt oraș, pe cont propriu, printre alți arici
Noaptea prin baruri (distracție) și ziua la servici’.
Pe din afara părea puternic, sigur de sine
În schimb pe dinăuntru nu mirosea a bine
Pe dinafară era arțăgos și hiper-reactiv
Pe dinăuntru n-avea încredere în el și era emotiv.

Timpul trecu și Rich era bărbat în toată firea
Și mai urcase bietul încă o treaptă
Dar nici de data asta nu era dreaptă
Atunci când nimeni de el nu se lua
Rich singur, pe el însuși, se admonesta.
Nu mai avea pace și noaptea nu dormea
Intrase într-un joc din care nu se mai ieșea.

Apoi când avu, la rându-i, un arici mai mic
Rich începu cu stângul și urlă la el un pic
Apoi din ce în ce mai mult
Într-un final, făcu exact ce alții cu el au făcut.

Când în sfârșit cuțitul îi ajunse pân’ la os
Când absolut totul îi mergea pe dos
Lui Rich i se aprinse beculețul
Și se porni a învârti la a vieții roată
Pentru a o urni în partea cealaltă
Dar cum prea mult se învârtise reactiv
Să-i schimbe sensul, acum părea tardiv
Și-o vreme ariciul nostru, oricât se opintea
Roata, nici stânga, dar nici dreapta n-o urnea.

Până la urmă tot insistând
Muncind și experiență acumulând
Rich urni roata în sens contrar un grad.
Acesta fu al renașterii semn
Și Rich nu mai avu nevoie de alt îndemn
Încrederea încet, încet și-o dobândi
Și roata tot mai lesne o urni.

Toate acestea fiind spuse
Rich către casa lui se duse
Se sfârșește aici, fabula mea, dar cu migală
Adaug la sfârșit și ceva versuri de morală.

Morala:
Adeseori urlăm, suntem nervoși și reactivi
Nu ne dăm seama că greșim, suntem naivi
Și-n egoismul, nimicnicia și neștiința noastră
Ne aparăm, spunând ca am avut o zi mai proastă.

Când victimele sunt copii nevinovați
Atunci e cazul să încetăm, să încetați
Să ne privim și să ne reevaluăm
Să punem mâna și să ne schimbăm.

Taurul hapsân (Fabulă)

Bull, taurul cel hapsân
Era îndrăgostit de fân
Pe fân dormea și fân mânca
Și noaptea numai fân visa.

De vă-ntrebați: era unica sa plăcere?
Spun nu. Îi mai plăcea să facă și întrecere
Întrecere cu taurii, cine e mai hapsân
La dat cu coarnele și la mâncat fân.

Făcea și alte activități
Cum de altfel facem toți
Când era mic, fugea și se juca
Iar seara-n grajd, fânul îl devora.
Dar fiind tânăr și alergând non-stop
Grăsime nu punea pe el un strop.

Mai apoi se făcu tânăr uriaș
Și-ajunse să trăiască la oraș
Lucra din greu pe marele șantier
Își luase casă și trăia ca un boier.

Și la parterul casei făcu o iesle mare
Cu fân de șapte feluri, care mai decare.
Dar, deși fân în el, tone băga
Munca de șantier îl ajuta
Și Bull al nostru, nu se îngrașa.
Căci ardea mii și mii de calorii.

Vremea trecu și Bull crescu
Și o schimbare-n viața lui făcu
Credeți cumva că renunță la fân?
Bă nicidecum, era și mai hapsân
Realiză în schimb, ceva sofisticat
Luă multe cărți și puse burta pe-nvățat.

Când lectură cărțile toate
Se-nscrise-n anu-ntâi de facultate
Cinci ani, cu bani puși deoparte
Nu mai făcu vreo altă activitate
Decât fân rumega și studia
Burta creștea și contu-n bancă, i se subția.

Cu niscaiva noroc, banii îi fură de ajuns
Îi mai ramase si de un costum și-un tuns
Și aranjat frumos, ferchezuit, zurliu
Își luă CV-ul și merse cu el la interviu
Și dat fiind faptul că studiase conștiincios
Îl angajară de cu grabă pe un salar’ frumos
Și tare bucuros fu Bull și-așa hapsân
Că-ntors acasă, se îndoapă cu fân.

Contul în bancă se mărea
Și Bull, pe zi ce trece, se-ngrășa
Privea-n oglindă, nu-i plăcea și nu avea habar
Că se făcuse mare cât un Taur, fiindcă era hapsân și sedentar.
Până ce într-o buna zi ajuse la spital
Mâncase prea mult fân, mai mult decât era normal.

Doctorul de-ndată ce îl luă-n primire
Fără menajamente îi dădu de știre
Că se afla într-o nasoală situație
Din care se ieșea cu operație.
Era un doctor renumit și totul merse strună
Bull făcu tratamentul și își reveni într-o lună.

Apoi, gândindu-se pentru întâia oară-n viață
Își lua o plasă și merse cu ea la piață
Să-și ia legume și chestii sănătoase
Să nu mai aibă parte de ponoase.
Mai rumega și nițel fân, dar porționat
Că nu voia un „bis” la ce i s-a-ntâmplat.

Morala:
În lume sunt felurite bunătăți
Fast food, junk food și alte cele
Dar poți să ai tu zece facultăți
Te-ngrași de nu pui limite la ele!

Bucuria vieții

Văd zi de zi în juru-mi, fețe triste
Priviri războinice, umeri plecați
Oameni grăbiți, de griji împovărați
Și-aud șuvoaie de fraze pesimiste.
         Sunt și eu îngândurat!

Privesc atent, scrutând în juru-mi
În continuare, toți îmi par necăjiți
Nu pricep ce au de sunt nefericiți
Mă prind, sunt trist și eu, la rându-mi
         Unde e bucuria vieții?

Părinți ce la copii cu cu patos strigă
Prea protectivi, continuu în alarmă
Fără să știe, încrederea le-o sfarmă
Iar dânșii, în schimb, furie „câștigă”.
      Nu vă vărsați furia pe copii!

Respir profund, pun totul în balanță
Simt adierea vântului de schimbare
Pe când tiptil, venind din depărtare
Mă mângâie ușor, o rază de speranță.
      Speranța e salvarea noastră!

Privesc din nou în Marea lumii mare
Dar cu alți ochii, cu inima-mi deschisă
Prieteni, cartea vieții poate fi rescrisă
Nu e nevoie decât de altă abordare.
         Bine faci, bine găsești!

Ghidul e simplu, să fim din nou copii
Să muncim, dar să ne mai și jucăm
Să admirăm natura, să mai și iertăm
Și bucuria vieții, din somn se va trezi.
            Viața e frumoasă!

Harababura din sufletul meu

Dezordine-n sufletul meu și harababură
Prea multe-s, am trecut de geamandură
Sunt spini, dureri dar și frustrări cu carul
Și nu mai reușesc să-mi ostoiesc amarul

Prin ale vieții valuri reci și tumultoase
Am înotat mereu cu stoicism și forță
N-am ținut cont de piedici sau angoase
Am dat din coate arzând precum o torță.

O, SUFLETE greu încercat, te rog mă iartă
Neștiutor fiind eu, din greu te-am obidit
Sunt spini în loc de orașe pe a ta hartă
De multe te-am privat, puțin ți-am dăruit.

Dureri și răni eu deseori pricinuitu-ți-am
Răgaz, deloc ori foarte rar, eu datu-ți-am
Ți-am dat în schimb mâhniri și suferințe
N-am ținut cont de ale tale mici cerințe.

Te-ai mistuit destul, tu dulce SUFLETE rănit
Te pune dar pe odihnă și stai acolo liniștit
Nu mai sunt crivățul încețoșat de odinioară
Suflu mai lin, sunt tandru vânt de primăvară.

Am pus mâna pe unelte și am pornit la drum
Ce a fost putred, deoparte am lăsat acum
De azi, SUFLETE, vom împărți aceeași soartă
Și vom deschide împreună aceeași poartă.

Comăna de Sus

Comăna de Sus nu este un locșor oarecare, ci este cuibul copilăriei mele. Este locul unde, copil fiind, îmi petreceam toate vacanțele, un colț de rai, o oază de libertate, o bucățică din inima mea…

Comăna de Sus n-o avea, ea, semnificație literară
Dar mie, în inimă și în suflet, îmi aduce primăvară
Căci este satul copilăriei mele dulci si-ndepărtate
Unde cutreieram pe uliți, văi și dealuri, în libertate.

Unde bunicii mei blânzi și aduși de spate
Arau ogoarele și creșteau vacile de lapte
Și-n fiecare zi, de era soare ori de era lună
De pe ale lor buze, se revărsa o vorbă bună.

Unde am legat primele mele prietenii
Ne-am bucurat de viață ca niște copii
Iar când printr-un salt, salvam o floricică
Era prilej de bucurie, fie ea cât de mică.

Unde pentru o mică poznă nu eram certați
Iar crângul, dealurile și pârâul ne erau frați
Unde dormeam în fața focului, iar o chitară
Ne gâdila suav urechea, în nopțile de vară.

Unde am jucat hochei pe gheața de pe râu
Și-am înotat întâia oara în apa până-n brâu
Unde mergeam, pe înserate, la pozne-n sat
Și-n câte o noapte, la bal, în satul învecinat.

Unde am sărutat întâia oara o fată
Sub luna plină, într-o seara înstelată
Unde în loc de aer, joaca o respiram
Și-n loc de apă, dulce libertate beam.

Unde când fi-va să mă-ntorc vreodată
Zburdând va fi, voios, cu inima curată
Iar pârâiașul ce se prelinge pe lângă casă
Cu al lui susur, îmi va spune: „zi frumoasă”!

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe