Reprezentativ

Matei și Damian (povestioară cu tâlc)

„Haideți sa fim din nou copii, căci inocența lor este ceva după care sufletul oricărui adult tânjește clipă de clipă! ”

Dragilor, astăzi am să vă spun o poveste despre un băiețel pe nume său Matei și despre tatăl sau, Damian. Așa că e momentul să ciuliți urechile și sa fiți atenți la mine până la sfârșit căci tare frumușică mai e povestea asta. Într-o frumoasă dimineață de primăvară, când cocoșul satului dădea trezirea cu al său Cucurigu, pe o străduță de-a lungul unui râuleț ce curgea hazliu, dintr-o casă mică și foarte frumos colorată, ieșeau în mare grabă Domnul Damian și băiețelul său, Matei. Trebuiau să ajungă la școală și nu voiau defel sa întârzie căci era prima zi de școală a micuțului.

Domnul Damian se trezise nițel cam târziu și prins în diferitele treburi matinale uită să verifice pendulul de pe perete și se trezi mirat ca era în oarecare întârziere. Cum văzu asta, deîndată se supără și începu a fugi prin casa și a-l certa pe Matei dând toată vina pe bietul copilaș. Unde copilașul dădea să sară nițel, domnul Damian se înfoia la el, unde Matei zâmbea, domnul Damian tuna și fulgera și unde puștiul susura, tatăl său amenința. Într-un târziu, domnul Damian îl luă pe Matei aproape pe sus și-l scoase din casă forțat, amenințând-ul cu felurite și multiple pedepse, mai multe chiar decât culorile curcubeului ce atât de dulce răsare după nori ca ciupearca după ploaie.

Și pe când Matei, bietul, nu mai știa ce și cum să facă ca să o scoată basma curată, deîndată ce trecură de grădina cu pruni a Oanei, tatăl său se împiedică de un bolovan ce providența i-l scoase în cale și se prăvăli de-a berbeleacul în mijlocul uliței. Da ce aveți de va ciuliți așa tare aste urechiușe drăguțe? Simțiți cumva pericolul cum se apropie? Haide, nu vă speriați ca poveștile mele au mereu final frumos, așa cum tare vă mai place vouă. Când Damian dădu să se ridice, o căruță trecu cu roata din spate peste cizma din piciorul său drept. Și ghiciți cine era? Era însuși Marin, fratele mai mic al domnului Damian. Ca prin minune, domnul Damian nu s-a rănit căci roata a trecut doar peste vârful cizmei.

Dar ce credeți, că în starea în care era, domnul Damian mai putea vedea ceva în roz? Am vrea noi, dar uite că nu așa au stat lucrurile. De unde nu s-a sculat de jos domnul nostru și a început a-i băga în traista lui Marin de se cutremura până și pământul de frica lui. Abia, abia, ca prin urechile acului, a scăpat nevinovatul Marin de gura aprigului Damian. Și-n spate, domnul Damian, după ce că domnul Marin nu avea nici o vină, îi mai aruncă și o ploaie de blesteme, spunându-i verde-n față ca nu mai au ce discuta cât or trăi. Uite atâtica mai lipsea și mi ți-l mai lua și la bătaie. Ca prin minune a scăpat săracul Marin de furia lui Damian.

Odata încheiată această întâmplare, Damian și Matei au purces din nou la drum. Mi-e și teamă să vă mai spun ce era la gura domnului Damian și cât de tare îl prigonea pe, dealtfel, nevinovatul, Matei. Dar hai sa mai depănăm oleacă firul poveștii și sa aflăm ce lucruri interesante s-au mai întâmplat. Nu-i așa piticilor că urechiușele alea imbujorate ale voastre vor să audă cât mai curând ce s-a mai întâmplat? Știu eu ca ardeți de nerăbdare! Păi hai să nu va mai țin în suspans și sa va spun și restul povestioarei.

Pe când în depărtare începuse deja a se zări acoperișul cu țigle al vechii scoli, pe la mijlocul unui podeț ce sălta alene peste pârâu, Matei, care rămăsese puțin în spatele tatălui sau, a căzut subit, lovindu-se cu capul de marginea podețului. Stați așa și nu va agitați prichindeilor că în afară de o grozavă sperietura și o mica tăietură la baza urechii, Mateiaș al nostru nu mai căpătă altceva. Ați zice, păi atunci problema rezolvata, dar nu-i chiar așa căci nu tot ce zboară se mănâncă. Cu coada ochiului, al nostru băietan, îl văzu pe Domnul Damian urmărind cu atenție sporită întreaga scenă și nu mare îi fu teama ca iarăși o sa fie luat la rost. Dar până să ajungă la domnul Damian mai avea ceva de rezolvat. Căzătura asta a lui, dragilor, nu a venit din senin ci i-a fost cauzată de Andrei, prietenul lui cel mai bun, care, voind să facă o glumă, numaidecât i-a pus piedică când trecea prin dreptul lui, fără ca Matei să-l fi zărit. Știți și voi că se grăbeau băieții noștri, sa ajungă la școală.

Îi lăsăm nițel pe cei doi puști pe podeț și aruncăm o privire fugară și asupra domnului Damian care privea cu atenție scena. Nu vrem defel să-l arătăm cu degetul dar nici bine nu făcea bietul. După ce că toată ziua îl prigonise pe Matei și la cât era de tulburat, asta a fost pentru el cireașa de pe tort. Un firicel slab mai era până să sară cu gura pe cei doi copii fără a se mai gândi care e vinovat, care nu e și ca poate o discuție la calm urmată de povețe și morală ar fi mult mai indicată decât cearta și strigătele. Dar exact pe când domnul Damian se pregătea sa scoată iarăși foc pe gură, tocmai atunci avu loc o întâmplare ce schimbă cursul istorisirii noastre.

Care să fi fost oare această năstrușnică schimbare? Nici mai mult dar nici mai puțin decât urmează: Andrei s-a speriat când a văzut ca Matei s-a accidentat, s-a dus deîndată la el să-și ceara scuze și l-a ajutat să se ridice. La rândul lui, Matei, în pofida faptului ca avusese o zi destul de grea, îi dădu cu drag mana, îl ierta și îl povățui prietenește să nu mai facă asa data viitoare. Ba mai mult de atât, cei doi s-au îmbrățișat cu mare drag la final, înainte să-și ia la revedere. Și sa vezi și sa nu crezi, al nostru domn Damian care cât a fost ziua de lunga a tunat și a fulgerat, dintr-o data s-a-nmuiat, s-a-nbunat, ochii i s-au umezit și numaidecât s-a pornit pe un plâns cu suspine cum de mult nu mai avusese parte. Apoi a fugit la Matei de l-a luat în brațe și printre hohote și-a cerut umile și amarnice scuze pentru tot ce a făcut, promițând solemn că de acum înainte o să facă tot ce-i va sta în putere să îl iubească, să-l ocrotească și sa petreacă clipe frumoase impreuna.

Această întâmplare, dragilor, a schimbat cursul vieții domnului Damian dar și al micuțului Matei. Ei au devenit, de atunci, foarte buni prieteni și asa au rămas pana în ziua de azi. Dar haideți să vă dezvălui ce l-a făcut pe Damian sa se schimbe așa brusc și să-l ierte pe Matei. Păi, în clipa când cei doi băieți s-au împăcat, domnul Damian și-a amintit de frumoasele momente ale copilăriei sale când se hârjonea mereu cu fratele lui mai mic, Marin și oricât de mare ar fi fost gâlceava, găseau cumva o cale sa se împace și sa se îmbrățișeze frățește înainte ca să apună soarele peste mânia lor.

Toate acestea fiind spuse, vă las dragilor cu acest sfat: fiți buni și calzi la suflet și de veți avea vreodată o zi grea precum ceea a domnului Damian, gândiți-vă va rog la această poveste și la finalul ei fericit.

Joaca, de la mic la mare

Să mă-ntorc, de viața mi-ar da șansa
Ce-aș alege eu, ca să îmi iau revanșa?
Un copilaș căruia-i zâmbește moaca
Si aleargă toată ziua plin de energie,
Iar în afar’ de mama, tata și cu joaca,
De altceva nu îi mai pasă, nici nu știe.

Privesc cum copilașul meu se joacă,
Țopăie, fuge, plânge și din gură toacă,
Iar eu, adultul obosit, trecut prin viață,
Ce atât de multe lucruri știu, în teorie,
Cât ai clipi, îi iau zâmbetul de pe față,
Când invitația-i la joacă, o refuz cu apatie.

Cum bine știți, adultul ține la mânie,
Însă copilul e inocent, de ea nu știe,
E drept, că și pe el, nervi-l testează,
Se dă de-a berbeleacul și trântește,
Dar supărarea la copil, nu durează,
Și joaca-n universul ei, îl reprimește.

Mă-ntorc la mine, adultul veșnic ostenit,
Și mă privesc atent, ce oare am devenit?
Analizez cu calm ce fac când sunt nervos
De ce copilului din mine nu îi dau voie?
Să se și joace, iar eu să îl tratez frumos
Să mă iubesc, să râd, de asta am nevoie.

Întorc privirea-mi la copil și îl admir duios,
Atât de inocent și cât se joacă de frumos
Și mă gândesc cum am atâtea de învățat,
Mă folosesc de acele clipe când ne jucăm,
Știind că el, copilul, este exemplul de urmat,
Trebuie doar, în arca voioșiei să ne-mbarcăm.

Decid într-un final, să mă accept cum sunt,
Nu mă pun contra adevărului, deși e crunt,
Fac însă un pas în față și cu tărie subliniez,
Că vreau să mă joc mai mult, să mă distrez
Că sunt probleme la care trebuie să lucrez,
Dar cu perseverență realiza-voi al meu crez.

Adevăratul Eu

Azi am decis să pun punctul pe „i”,
Să-i dau o altă formă, verbului „a fi”,
Mă lepăd de un strat din maldărul de văluri,
Îmi deschid sufletul și spun spășit,
Adevăratul Eu, e trist și e rănit.

Vremuri tulburi, sub semnul întrebării,
În căutarea unei lumi mai acătării,
Adevăratul Eu luptă să se accepte,
Închis în casă cu gândurile mele,
La fel cum și afară eram închis în ele.

Un virus ucigaș ne-amenință global,
Mass-media face circ, cum face-n mod normal,
Adevăratul Eu suferă, scena-i pustie.
E vânzoleală mare, lumea-i speriată,
Era modernă, cea invincibilă, este amenințată.

Adevăruri avalanșe, venite din cele patru zări,
În horă cu știri false, te trec prin mii de stări,
Adevăratul Eu se scaldă în anxietate
Tot ce auzi e: „stați în casă, nu fiți nătăfleți,
Și protejați-vă, căci virusul nu trece prin pereți.”

Adevăratul Eu o face, deși îi este tare frică,
Și se încurajează, o viață are, la o adică,
Curg știri, rapoarte, polemici pe rețele,
Și vrei să nu auzi, să nu citești, să uiți de ele
Să îți înalți privirea, să o rătăcești prin stele.

Adevăratul eu recunoaște că este în derivă,
Refuză, de ochii lumii, să mai facă vreo eschivă,
Și spune răspicat că este vulnerabil,
Însă, ce poate face, este să scruteze zarea
Și să refuze a da mâna cu ea, cu resemnarea.

Așadar, adevăratul Eu decide să se lupte,
Din partea plină, a cupei, să se înfrupte,
În juru-i, în continuare sunt trepidații,
Dar știe că oricât de rău ar fi, tot este bine,
Atâta timp cât poate face pace, cu al său sine!

Atac de panică

Această poezie se reflectă în câțiva ani buni din viața mea….trecută. Mesajul pozitiv este acela că am trecut cu bine peste această perioadă, deci se poate!

Nervi, panică, anxietate,
V-am trăit puțin pe toate.
Atac de panică cumplit,
Aproape m-ai nenorocit.

Cu tine mult eu m-am luptat,
Iar tu din greu m-ai atacat,
Încrederea tu mi-ai distrus
Și multe altele ar fi de spus.

Nopți albe, Doamne, câte au mai fost,
Haină panică , tu-n ele ți-ai găsit un rost,
Dar ce mă macină și tare mă intrigă,
De tot ce e în mine, cu tărie strigă,
E faptul ca n-ai fost doar un sindrom,
Să mă ataci ca altele, doar c-un simptom.

Ai dat în mine cu tot ce-ai apucat:
Vertij, frisoane, tremur, amorțeală,
Furnicături, frig, stări de sfârșeală,
Sufletu-mi din greu l-ai încercat.

Să fiu „Eu însumi” nu mai reușeam,
În reactiv învolburat mă aruncam,
Copil, soție și alți apropiați
Din cale îmi erau înlăturați.
Haotic și nesigur, viața-mi duceam,
Într-ale panicii valuri, singur unduiam.

Și mare mi-a mai fost uimirea,
Aflând că poți să fi înfrântă,
Că nu ești pe atât de cruntă,
Ca-mi pot, din calea ta, feri privirea.

Să te înving, atac de panică pervers,
Va deveni-n curând, formalitate,
Te-nfrunt, nu fug, mi-asum acest demers,
Sa-mi trăiesc clipa în realitate!

Să vad, să simt, să cred că ești infimă,
Să știu de tine, doar când joc o Pantomimă.
Să știu sigur, că tu vei fi pieit,
Când sufletul nu-mi va mai fi rănit,
E setul de visări ce îmi doresc
Și crede-mă, am să le-ndeplinesc!

Viața, efemeră încântare

Ce este viața? Eternă întrebare!
Este o carte ce se scrie zi de zi,
În ale cărei file, uneori vei suferi,
Iar alteori, va fi o joacă de copii,
Misterioasă, efemeră încântare.

Dragă-mi ești tu, dilemă incitantă,
Un amalgam de bune și de rele,
Film cu scenariul scris în stele,
Ce-ascunzi după fatidice perdele,
Obișnuita-ți încheiere arogantă.

Inexorabilă viață, ești așa frumoasă,
De secole secretul îți e indescifrabil,
Cadou din cer, fermecător și adorabil,
Ești neasemuită, însă fugi implacabil,
Curgi în cascadă, dârză, tumultoasă.

O, Viață, șarmantă șansă trecătoare,
Cu-n singur set de reguli, disponibil
De ce nu mă faci Viață, invincibil?
Știu, ai să-mi zici că nu e plauzibil
Mă joacă, deci, în apriga-ți vâltoare!

Pun totul în balanță, Viață Intrigantă,
Când, dimineața, văd la fereastră
Prin marea cerului, boltă albastră,
Ițindu-se zeul soare, pasăre maiastră
Mi te asum, ești pur și simplu, fascinantă!

Controlul (bun & rău)

În viață avem nevoie de echilibru,
Control în fapte, limite sănătoase,
Pentru a găsi un adecvat calibru,
De nu, vom avea parte de angoase.

Control înșelător, cu mii de fețe,
Ce porți atâtea feluri de veșminte,
Și atât de des ne pui în roate bețe,
Când oare, ne-om învăța noi minte?

E atât de simplu să treci de barieră,
Să te înhaiți cu a persecuției manie,
Să treci prin viața aceasta, efemeră,
Cu nervi, cu strigăte și multă apatie.

Să încerci a-i modela pe cei din jur,
Devine, astfel, scopul tău suprem,
Ajungi să pari în ochii lumii, un dur,
Blând, deși pari aspru, ce tandem!

Speranța, însă, ne este la ‘ndemână,
Iar drumul revenirii, lung și sinuos,
Când nu mai e mania, a ta stăpână,
Te duce la ieșirea din cercul vicios.

Controlul este bun, dar și rău, uneori,
Bine, de-l folosești înspre a te calma,
Rău, crunt și chiar malefic, adeseori,
Când vrei, pe cei din jur a-i controla.

Și-ar fi păcat de noi, să nu realizăm,
Că de-om vrea, bestia să o alungăm,
Ajunge, votul de încredere să-l dăm
Celor cu care, zilnic, interacționăm.

La terasă

Într-o dupamiază ploioasă de septembrie, pe o terasă umbrită de plopi, sub o umbrelă ponosită, stăteau la bere, mici și taifas, amicii noștri: Alfredo, Antonio și Giacomo.
Ploaia nu mai contenea, berea curgea, soarele se ascundea, vorba lungă se-ntindea, micul se răcea și tot așa. Dar, parcă sfidând orice regulă a autoconservării, amicii noștri, deși nițel uzi de la ploaie și cam înfrigurați, nu se puteau  desprinde de torțile halbelor de bere, de parcă în ele ar fi stat salvarea lor. Ba, pe deasupra, mai erau și prinși într-o discuție academică, mai încâlcită decât un ghem de ață lăsat pe mâna(gheara) unei pisici jucăușe.


Dar haideți să aflăm câte ceva despre cine erau ei, de unde veneau și încotro se îndreptau. Păi să începem cu ultima, căci la asta răspunsul e la mintea cocosului. Amicii noștri se îndreptau vertiginos înspre o iminentă coliziune cu o stare crâncenă de beție, plus un bonus de mahmureală, în previziunile de a doua zi.
De venit, veneau de la muncă și se îndreptau foarte hotărâți către casă, când, în mod cu totul și cu totul întâmplător și neașteptat, Giacomo s-a împiedicat de bordura de pe trotuarul din dreptul terasei și era cât pe ce să își spargă capul în cădere. Mare noroc a avut cu prieteni săi dragi, Antonio și Alfredo, care l-au prins pe ultima sută de metri și l-au salvat de la un dezastru ca și făcut. Și nedisimulată i-a mai fost bucuria lui Giacomo, văzându-se salvat ca prin minune din fața unui asemenea pericol. Inima i se zbătea în piept de mândrie, că au fost tocmai prietenii lui, cei care i-au dăruit o a doua șansă. Deîndată ce Antonio și Alfredo îl ridicară de jos și vrură să plece, Giacomo, revenindu-și cu greutate din șoc , spuse cu vocea gâtuită de emoție:


– Băieți, asta trebuie udată! 

– Nu Giacomo, zise hotărât Antonio (cu degetele încrucișate la spate); ce tot vorbești? A fost o nimica toată și nu acceptăm nimic în schimb. 

– Alfredo sări și el, aproape urlând: Giacomo, da ce-ai pățit? Prietenul la nevoie se cunoaște, nu-i nevoie să insiști.


Dar haideți să-i botezăm, după cum urmează, pe vorbăreții noștri, că nu stau acum să le scriu numele de o sută de ori. Ăștia trei aveau de vorbit ca la licitație; nu era de glumă cu ei. Lui Giacomo îi vom spune „G”, lui Antonio îi vom spune „A” , pe când lui Alfredo îi vom spune „Al”. Să continuam, așadar, cu dialogul dintre cei trei:


G: ca să înțelegeți că nu e loc de întors, vă zic că primele 3 rânduri le voi da eu, negreșit, plusă G, cu mare abilitate. 

A: ok, fie; dacă insiști așa de tare, eu fac un efort și rămân la câteva berici, dar să fie prima și ultima dată când faci asta.

Al: eu clar nu mai vreau să stau, dar dacă voi rămâneți, mie singur acasă, pe ploaia asta, nu-mi dă mâna să merg. Așa că, de voie de nevoie, fac un efort și eu și rămân cu voi. Așa, în sprijinul amiciției ce ne leagă. Altminteri, eram de mult plecat.


Și cum prietenul la nevoie se cunoaște, cei trei rămaseră la terasă, atenți, vigilenți și pe fază, ca nu care cumva să mai facă vreunul vreo nefăcută și să rămână singur, fără punct de sprijin, fără un umăr de amic, pe care să plângă…
(Pe)trecură câteva ore bune de la primul rând de bere, când cei trei amici hotărâră cu nestrămutată seriozitate că următorul rând va fi și cel din urmă. Și când li se punea în cap câte o idee din asta serioasă, greu îi mai întorceai dintr-ale lor. Era doar, a șasea oară în seara respectivă, când hotărâseră într-un mod cât se poate de ferm că următorul rând va pune capăt distracției.


G: nu știu cum ați numarat voi, dar rândul de mai devreme, ăla de l-a dat A, a fost penultimul, nu ultimul cum zici tu, Al.

Al: eu, după a patra bere, mi-am pierdut notițele și fără ele nu pot avea certitudinea în acuratețea celor ce am a zice. Așa că, spun pas. Mă las în mâinile voastre. Ce-o zice nevastă-mea când am să ajunge acasă…!?

A: uite cum stă treaba, eu unul știu una și bună. De mic am fost bun la matematică și logică. Am zis la început că stăm patru rânduri și la fiecare rând, eu am făcut un semn pe halbă. Ia uitați. Să mai ziceți apoi că nu-s deștept.

G: eu nu văd nici un semn pe halbă, poate ți-au schimbat-o pe când nu erai atent.

Al: nici eu nu văd vreun semn. Te cred, dar de văzut nu vad. Poate nu văd eu bine din cauza întunericului de afară, dar dacă nici G nu vede….

A: eu văd clar cele patru semne și știu că dreptatea e a mea. Dar sufletul meu mare nu mă lasă să mă cert cu voi când sunteți mahmuri, zise A, fiind și el, cel puțin la fel de beat ca ceilalți doi. Așa că hai să mai bem un rând și gata.

G: ospătar, mai adu un rând și cu asta basta. De ți-om mai cere încă unul în afara de ăsta, fă-te că nu ne vezi și nu ne auzi.

Al: bre ospătar, degeaba te uiți cruciș, zise el sughițând, de la mine, fără notițe, nu scoți nimic. Parol. 

A: din punct de vedere matematic, G nu are dreptate, însă dacă e să ne gândim logic, zice bine.


Ospătarul, mormăind printre dinți pentru a ‘nșpea oară, în drumul spre butoiul cu bere: „a naibii pielea pe voi de bețivi notorii. Nu mă pot pune eu, contra lu sefu’, că de era după mine, erați plecați de mult de aici.”


Și mai trecu o oră. Ultimul rând deveni, din nou, penultimul și cei trei colegi erau așa de matoliți încât abia de-și mai aminteau care le era numele. La un moment dat, G observă un lucru nu tocmai normal. Ba, mai bine spus, ceea ce văzu era de catalogat ca fiind un miracol. 


G: băi băieți, nu vreau să cad în ridicol, dar mie mi se pare că drumul înspre casă nu mai e drept ca acum câteva ore, ci e în pantă. Am eu năluciri, sau? 

Al: eu cred că…ăăă….hmmm…fără notițe nu mă încumet…spun pas, așadar. 

A: acum că zici asta, pot în sfârșit să vorbesc și eu. Nu numai că am observat faptul că drumul este înclinat, dar mă văd nevoit să vin și cu o adăugire. Fiind foarte atent de fel, dragul meu G, eu am văzut ceva mai mult decât un oarecare și anume: gradul de înclinație al pantei a crescut progresiv cu numărul halbelor consumate. 

Al: ptiu bată-vă vina ce ochi formați aveți. Ospătar, mai adu un rând pentru șoimii noștri. Ultimul, bineînțeles. 

G: foarte bine văzut, A, foarte bine. 

A: pe la a doua bere, abia dacă se înclinase puțin, zise A, prinzând elan de la încurajările amicului G. Pe la a patra bere, deja se vedea înclinația, de la intrare, iar pe la a șasea halbă îți sărea în ochi din orice punct al terasei te-ai fi aflat. 


Aici fac o paranteză, lucru absolut necesar pentru aceia dintre voi care sunteți mai sceptici de fel:Terasa respectivă, cu adevărat se afla în pantă, deși, la începutul băutei, drumul era cât se poate de drept. Miracolul avusese loc cu adevărat dovadă vie, dacă mai era nevoie, a faptului că o duzină de beri poate face minuni. Cei trei nu aveau nici o șansă să plece către casa, nesprijiniți. Ar fi putut încerca, însă nu se merita, căci ar fi căzut în ridicol….și la propriu. Nu te puteai ține drept pe o asemenea cărare-n pantă. În special dacă era vorba despre drumul de întoarcere de la terasa. Circar să fi fost și tot n-aveai cum. Și nu era vorba aici de mahmureală, beție sau te miri ce. Conform Dexului: „panta este o porțiune de teren cu suprafața înclinată față de planul orizontal, care formează de obicei versanții unor forme de relief…”. Dacă nu v-am convins, luați Dexul în brate, citiți-l, repetați-l, memorați-l și apoi întoarceți-vă să stăm de vorbă. În caz contrar, gata cu bârfa și nu mai puneți piedici inutile în fața preacinstitilor amici.Și cu asta, paranteza se încheie și ne întoarcem la cei trei crai. 


Aceștia mai sporovăiră o vreme, punând pe tapet discursuri din ce în ce mai academice. Pe la a cinsprezecea bere (asta din punctul de vedere al lui G), panta devenise atât de înclinată încât toți ceilalți mușterii o luaseră la vale înspre casă. Pe terasă mai erau doar ei și personalul sperluncăi. Pentru însetații noștri prieteni, acesta era un moment trist, însă pentru ospătar era ca o gură de aer proaspăt. Venise în sfârșit momentul când se putea răzbuna pe cei trei muschetari. Deîndată ce șefu’ îi spuse că localul trebuia să se închidă în maxim cinci minute, ospătarul, un vlăjgan cât un dulap, se duse val-vârtej înspre masa celor trei. Ajuns acolo, aceștia vrură să schițeze ceva, dar nu apucară. Ca să mă înțelegeți mai bine, vă mai spun doar că pe la jumătatea celui de-al treilea cuvânt din expunerea lor, cei trei se aflau deja în afara terasei. Mușterii în afară și ospătarul înăuntru, râzând malefic. În gândul acestuia se putea citi următoarea frază academică: „no na că v-am copt-o; bețivi ordinari ce sunteți voi”. 
În gândurile celor trei se citea….vidul. 


Pentru plecare vrură sa ia un taxi, dar nu au putut din următoarele motive: G nu avea telefonul la el, Al îl avea, dar nu avea numărul de la firma de taximetrie, pe când A, deși avea în cap o soluție foarte bine conturată, renunță din solidaritate cu ceilalți doi. Da, avea în minte rezolvarea, dar ar fi fost culmea-culmilor să se lupte contra a doi inși fără soluții și care pe deasupra îi mai erau și prieteni. Avea și el propriul set de principii de viață. 
În acest moment al serii și al istorisirii noastre, hameiștii noștri mai aveau la îndemână una bucată soluție pentru întoarcerea acasă. Cei trei se văzură nevoiți să înfrunte în mod pedestru, imensul hău și abrupta pantă, ce se creaseră între terasă și casele lor. Ba mai mult de atât, se duseră acasă pe patru cărări în loc de una. Vă las cu bine și cu o întrebare: asta (întoarcerea pe patru cărări), să li se fi tras, oare, de la discursurile academice pe care le dezbatuseră pentru atâtea și atâtea ore și atâtea și atâtea beri? 


PS: din punctul de vedere al lui A, înainte să fie dați afară, se aflau la cea de-a șaisprezece bere. G numărase greșit, din nou.


Morală: mare atenție la formele de relief unde se situează terasele la care vreți să beți bere. Analizați minuțios terenul. În multe locuri, drumul tinde să se încline progresiv, în ritmul berilor consumate!

Giuvaierul primăverii

O, Primăvară, cât de frumoasă ești
Nestemata celor patru anotimpuri
Neobosită, cu soarele ne zâmbești
Și dulce gâdili, ale noastre simțuri.

Martie vesel, al primăverii giuvaier
Sol mândru, ce renașterea vestești
Îngerul florilor și al soarelui cavaler
Ce spiritul, armonios ni-l încălzești.

Te-așteaptă toți cu sufletul la gură
Ghiocei pe sub liliecii înmiresmați
Răsună-n nori a păsărilor uvertură
Pe plai, copiii zburdă, entuziasmați.

Câmpul își leapădă plapuma albă
Cu dărnicie, blândul soare îl ajută
Tăcită, a florilor multicoloră salbă
Ne-ncântă cu a sa grație absolută.

Doamnele, mereu te-au preferat
Al soarelui răsare, gingaș vestitor
Și te-au ales pe tine, Martie delicat
Drept lună gazdă, a festivității lor.

Plânsul

Plânsul, da, chiar despre el vreau să vorbim
Mai simplu ar fi să ne prefacem că nu-l știm
Și mulți o facem, atât de des, deși nu e ușor
Ca să părem mereu puternici, în fața tuturor.

Copii fiind, nu aveam dreptul să ne exprimăm
De îndrăzneam a plânge, pe coajă ne-o luam
Ne era interzis, verbul a suferi, să-l conjugăm
Ca să scăpăm basma curata, ni-l înăbușeam.

Trecut-au anii, inexorabil și ne-am maturizat
Pe-al vieții itinerar, în linie dreaptă am intrat
Și-n continuare, emoțiile, des le-am reprimat
Mda, nu-i frumos să plângi, așa ni s-a predat.

În astă viață, de câte ori, omule, ești supărat
Trist, cu inima sângerândă și sufletu-ncărcat
Și-ți vine-a plânge pentru că exact asta simți
Dar faci contrariul și strângi din dinți, te minți.

Dar stați, nu vă culcați pe o ureche, dragilor
E anormal a te preface, la infinit, nesimțitor
Emoțiilor, de nu le lași calea liberă să iasă
Cu răni și urme adânci în suflet, ele te lasă.

De vă-ntrebați cum de am schimbat macazul
Și am reușit să înfrunt în mod divers, necazul
Iar cele ce au fost ținute-n frâu, întreaga viață
Le las libere acum, afară, ca pe tarabă-n piață.

Vă spun cinstit că n-am avut bagheta magică
Mai mereu am spus: viața-i grea, chiar tragică
Ce m-a trezit e greu de definit, poate-i Fortuna
M-o fi văzut trist și a decis să îmi întindă mâna.

Am primit sfaturi potrivite, am admis problema
Lupt zilnic, cresc, plâng vreau să rezolv dilema
Luat-am frâiele vieții în mână, merg înspre bine
Plâng mult, vreau vindecarea copilului din mine.

Plâng pentru mine însumi, pentru copilul meu
Întemnițatele lacrimi ies șuvoi din pieptul meu
Cu Sabotorul meu intern, acum mă lupt fățiș
În ziarul meu, vindecarea deține capul de afiș.

Așadar, dragilor, de sunteți triști ori supărați
Plângeți liber, fără sfială, gurile rele ignorați
Eliberați-vă, în aval să curgă al emoțiilor râu
Descătușați-le, dezrobiți-le, dați-le liber frâu!

Controlul cel rău și zâna Încredere, cea bună (basm)

A fost odată ca niciodată, tare demult, peste munți și văi, un brontozaur hidos, înfricoșător și rău peste măsură. El trăia pe Pământ, alături de oameni și îi persecuta pe aceștia fără pic de milă.

Numele lui era Control și sălășluia pe imperiul Pământului, de mii și mii de ani. Control se născuse odată cu omenirea și viețuiau împreună, încă de la începuturi.
Era rău și insistent, iar ori de câte ori un om nu era atent, Control prelua puterea asupra sa, îl mușca de mai multe ori și îl infecta cu un virus malefic, numit Mania Controlului. De-a lungul timpului, Control reușise să pună stăpânire pe foarte mulți oameni. Știți pe câți îi înrobise? Nu știți? Haideți că vă dezvălui eu: sub vraja sa, se aflau întratât de mulți pământeni, câtă frunză și iarbă.
Și mai e ceva de adăugat aici, dragii mei: brontozaurul cel hidos lupta cu un arsenal ce cuprindea felurite arme. Pe unii îi vrăjea, pe alții îi prelua cu forța, pe când cu anumiți oameni se lua la trântă timp de mai mulți ani și îi măcina încet-încetuc, precum apa sapă în stâncă. Spre exemplu, pe o bună parte din copii, îi înrobea deîndată ce se nășteau. Asta se întâmplă deoarece mulți părinți erau deja infectați și monstrul se folosea de aceștia pentru a-i prinde în lațul său și pe micuți. Pe cei ce nu picau de mici în mrejele sale, îi urmărea toată viața lor, de-a lungul și de-a latul împărăției, sperând că poate-poate vor cădea și ei în plasă. Și erau mulți cei care se lăsau înfrânți, când brontozaurul le tăia calea.

Văd că vă uitați mirați la mine. Da, aveți dreptate să mă întrebați cum putea un singur monstru să pună stăpânire pe atâția oameni și să trăiască așa de mult? Păi nimic mai simplu: avea puteri magice și malefice, iar blestemul său era să trăiască veșnic. Fusese cândva, demult, un om bun ce își vedea de treaba lui, dar într-o fatidică zi de toamnă ploioasă, soarta i se schimbase.
Pe când se întorcea acasă, undeva pe la jumătatea drumului, se întâlni cu Scaraoschi, supremul stăpân al răilor și al relelor de pretutindeni. Scaraoschi trăia în miezul Pământului, printre Tenebre și ieșea arareori de acolo. Dar atunci când se încumeta să se ivească, să te păzești, că făcea câte o nefăcută mare cât un munte și plină de venin și răutate.
Spre deosebire de alți satrapi, Scaraoschi nu era deloc urât, ba chiar se înfățișa în trupul unui tânăr arătos, bine îmbrăcat și priceput în a lega cuvintele.
Așa pe nespusă masă, Scaraoschi sări dintr-un tufiș, exact în mijlocul drumului și se puse de-a curmezișul, în calea bunului nostru domn.

– Cine ești tu, dragă domnule și ce-ți veni să sperii oamenii așa din senin, în amiaza mare, întrebă omul bun, speriat peste măsură de această surprinzătoare apariție?
– Sunt Scaraoschi, dragă domnule, spuse tânărul cel spilcuit. Te rog mă iartă pentru sperietură. Departe de mine gândul de a-ți face vreun rău.
– Aoleu, exclamă bunul drumeț, dându-se un pas în spate. Vorbește lumea că, pe cât ești de frumos și educat, tot pe atâta ești de meschin și rău. În păcatele mele, lasă-mă să-mi vad de drum. Nu vreau să am de-a face cu tine.
– Pot fi rău, dar pot fi, deopotrivă și bun, zise tânărul. Nu te mai lua după ceilalți oameni. Ți-au dat ei vreodată ceva bun sau te-au scos din vreun necaz? Eu te pot ajuta cât nu au făcut-o toți semenii tăi la un loc.
– Ai și tu dreptate, Scaraoschi, îngăimă bunul om, cu capul plecat. Dar în ce fel, oare, ai putea tu să mă ajuți?
– Omule drag, e floare la ureche, felul în care te voi salva, răspunse Sacaraoschi, zâmbind fals și malefic. Îmi spui dorința ta cea mai de preț, iar eu ți-o voi îndeplini pe loc. Nu înainte, însă, că tu să semnezi un pact cu mine. Căci și eu am a-ți cere, ceva în schimb. Hai, zi tu primul, care e marea ta dorință?
– Of, of…scăpă printre dinți, abătut, bunul om! Am acasă cinci copii și o nevastă mândră tare, care îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă nu ar fi dat necazul ăsta mare peste noi, acum câteva luni.
– Despre ce necaz e vorba, domnule dragă, susură mieros, frumosul domnișor? Hai, spune tot, scapă de năduf. Nu există problemă pe care eu să nu o pot rezolva.
– Hai că-ți spun. Poate, poate o ieși ceva din toată treaba asta, zise omul bun, cu speranță în glas. Este vorba despre soția mea, care a căzut la pat, bolnavă și nu mai are mult de trăit. Aș da orice ca să se vindece și să fie din nou sănătoasă și fericită.
– A, asta e toată problema ta, pufni Scaraoschi? Păi într-un minut, maxim, o rezolv dacă mă opintesc nițel. Dar ai fi tu dispus să faci orice în schimbul vindecării soției tale?
– Bă bine că nu, strigă hotărât drumețul. Aș da luna de pe cer și chiar viața mea, de va fi nevoie, în schimbul unui asemenea miracol.
– Bine. Dacă ești așa de hotărât, hai să trecem la fapte, zise tânărul domn, scoțând din haina sa un pergament și o pană de scris. Hai să semnăm și să pecetluim acest acord și vom trece numaidecât la fapte.

Toate acestea fiind spuse, cei doi trecură toate condițiile acordului pe pergament, iar apoi îl semnară și Scaraoschi îl pecetlui. Apoi, în mai puțin de zece minute, fură îndeplinite toate punctele menționate în acord.
Stați liniștiți, rogu-vă, că vă spun deîndată ce făcu, în continuare, Scaraoschi.
Cât ai clipi din ochi, el o vindecă pe soția bunului trecător și îl duse pe acesta în apropierea casei pentru a-i dovedi că într-adevăr făcuse precum promisese. Și ca prin minune, spre bucuria bunului om, nevasta sa era puternică și sănătoasă, exact cum fusese înainte de a se îmbolnăvi. Apoi, Scaraoschi trecu la partea din acord, ce îi revenea drumețului și îl transformă pe bietul om într-un brontozaur nespus de hidos ce avea o droaie de capete. Imediat după aceea, îl blestemă pe acesta, dându-i viață veșnică și obligația să trăiască pe imperiul Pământ, în care se va afla într-o continuă luptă cu locuitorii acestuia. Oamenii care pierdeau bătălia și se infectau cu mania Controlului, deveneau irascibili, reactivi peste măsură și nu-și mai găseau pacea-n lume. Mai mult decât atât, erau obsedați să controleze tot ce se întâmpla în jurul lor și cum asta nu era posibil, ei erau din ce în ce mai bolnavi și mai răniți. Însă partea cea mai dureroasă din toată povestea, o reprezintă faptul că acești oameni posedați de Control, intrau într-un cerc vicios și nici măcar nu își dădeau seama de felul în care se comportau cu cei din jurul lor.
Tot Scaraoschi fu și cel care îi puse numele „Control”, îi dădu un număr de capete egal cu numărul oamenilor de pe pământ și obligația de a se lupta cu fiecare individ în parte. Fiecare cap al Controlului era responsabil cu câte un om. Ultima și cea mai dureroasă parte a blestemului, fu aceea  că brontozaurul avea să trăiască trist și nervos în fiecare secundă a vieții sale. Trist, nervos și nemulțumit, indiferent de câți oameni reușea să subjuge.
Înainte de a merge mai departe cu povestea noastră, vă mai spun și că luptele acestea se dădeau în sufletul fiecărui muritor. Acolo intra Controlul și dacă i se dădea posibilitatea făcea prăpăd în calea sa.

Trecură zeci și sute de ani și Control devenea din ce în ce mai rău și mai puternic. El reuși să câștige bătălia cu mai mult de jumătate din locuitorii imperiului. De câțiva ani buni, pe Pământ domneau frica, teroarea, reativitatea și teama. Brontozaurul se apropia cu pași repezi de cucerirea întregului imperiu.

Dragilor, acum ne mutăm cu povestea noastră în cel mai mare palat din imperiu și anume în castelul Împăratului Curaj și al Împărătesei Bunătate. Cei doi erau printre cei mai vajnici inamici ai Controlului și, cu chiu cu vai, reușiseră să-l învingă pe acesta. Dar sa nu credeți, cumva, că le-a fost ușor. Nici pe departe. A fost o bătălie crâncenă și dureroasă, pe care cei doi au câștigat-o după ani întregi de confruntări. Însă, deși bucuroși pentru reușitele lor pe plan personal, cei doi erau triști, văzând că prea puțini dintre supușii lor, reușiseră, la rândul lor, o asemena victorie. Incercaseră în fel și chip să-i ajute pe locuitorii castelului, dar cu prea puține rezultate notabile. Un vârf de ac mai lispea, pentru ca cei doi să-și piardă încrederea că imperiul ar mai putea fi salvat din ghearele înfricoșătorului brontozaur.

Și anii trecură, Kronos (zeul timpului) își făcu de cap cum îi e felul și într-o frumoasă zi de primăvară, soarele răsări în împărăția celor doi. Când spun soarele, mă refer la o minunăție de fetiță cu părul auriu precum grâul când e copt și ochii albaștri ca marea. Era fetița Împăratului și a împărătesei și se născuse într-o dimineață, zâmbind la fel cum o face soarele în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.
La nașterea ei veniră unsprezece ursitoare, care mai de care mai prevestitoare și, spre bucuria părinților și a tuturor supușilor, îi hărăziră un viitor strălucitor.
Cea mai bună veste dintre toate, fu aceea că micuța avea asemena calități și puteri, încât pe loc se hotărî faptul că era mai presus decât toți oamenii, era o zână. Apoi i se prevesti că va trăi o veșnicie, că va fi mereu plina de veselie și că, la maturitate, va conduce imperiul cu înțelepciune și dreptate. Apoi una din ursitoare văzu că mica zână avea să cunoască un prefrumos și preabun prinț, alături de care va trăi și va domni în pace și fericire.
Nu am timp să vă spun aici toate lucrurile bune pe care le înșirară ursitoarele, căci erau foarte multe calități și frumuseți așezate în dreptul fetiței. Un singur eveniment important, de la nașterea zânei moștenitoare, se mai cere menționat. Mai exact, este vorba despre faptul că, după o zi întreagă plină de urseli de toate felurile, ursitoarele reușiră să îndeplinească tot ce-și propuseseră, în afară de un singur lucru.
Care să fi fost oare, acest lucru? Era vorba despre numele fetiței. Oricum o întoarseră, și în orice fel o dădură, ursitoarele nu putură să-și dea seama care era numele zânei. Într-un final, celei mai mari dintre prevestitoare, o voce îi șopti că numele zânei trebuia să aștepte momentul potrivit. Acest moment nu putea fi prestabilit, iar împăratului și împărătesei, avea să le fie dat pe tavă, numele fetei, când providența se va fi decis că a venit timpul.

De la acest eveniment trecură vreo zece ani și părinții nu îi găsiseră încă un nume, zânei. Dar cum soarta le zâmbește mereu celor merituoși, într-o bună zi, împărăteasa Bunătate, fugi de cu grabă la împărat și-i spuse entuziasmată:

– Dragul meu Curaj, Dumnezeu a avut grijă de noi și ne-a găsit un nume potrivit, pentru fetița noastră.
– Draga mea, sunt atât de bucuros să aud asta, spuse împăratul, pe cât se poate de emoționat. Hai, spune-mi repede care e numele și cum l-ai aflat.
– L-am aflat de la bunul spirit al somnului, care a venit la miezul nopții și mi-a șoptit numele, zise împărăteasa, vărsând șiroaie de lacrimi de bucurie.
– Ți l-a spus așa tam-nisam sau ți-a și explicat ce și cum, întrebă împăratul, care nu își mai putea ține în frâu curiozitatea?
– Dragul meu, dar cum să mi-l spună fără să-mi explice, întrebă mirată Bunătate? Asa ceva, după cum prea bine știi, nu este posibil.
– Te cred draga mea, răspunse Curaj, zâmbind ștrengărește. Doar te tachinam.
– Ești neschimbat, zise Bunătate, destinzându-se în mod vizibil. Hai să-ți spun ce mi-a susurat, spiritul somnului. El mi-a explicat că numele zânei a fost mereu în fața noastră, dar că noi nu l-am văzut. Se va numi Încredere, deoarece încă de când s-a născut, ea s-a încrezut necondiționat în toți cei care i-au ieșit în cale. Era atât de simplu! Cum de nu ne-am dat seama până acum?

În urma acestei discuții, sunt sigur că v-ați prins cu toții de faptul că numele zânei avea sa fie, Încredere. Da, văd pe fetișoarele voastre că știți asta.

Și iarăși mă văd nevoit să-l aduc în discuție pe inexorabilul, Kronos, care, pe nesimțite, mai toarse vreo zece ani din fusul timpului.
Zâna Încredere, era acum o tânără domnișoară, frumoasă, inteligentă și șarmantă. Preluase frâiele împărăției și trăia, împreună cu soțul ei, împăratul Suflet Mare, în apartamentul regal al castelului.

Toate bune și frumoase, dar nu vă grăbiți, căci exact acum începe partea cea mai interesantă. Încă de pe când era o tânără copilă, Zâna Încredere îl cunoscuse pe brontozaurul Control. Bestia, după cum îi era menirea, încercă în fel și chip, a o înrobi pe prea-frumoasa zână. Degeaba, Încredere era de neînvins. Ba mai mult decât atât,  zâna avea o asemenea influență asupra apropiaților săi, încât Control cel aprig se văzu alungat și din preajma acestora din urmă. După câțiva ani, tiranul brontozaur, aproape că pierdu de sub aripa sa, peste cinci sute de suflete.
Lucrurile acestea nu aveau cum să scape neobservate de către părinții zânei și nici de către ceilalți curteni. Drept urmare, zânei Încredere i se înmână titlul de „salvatorul împărăției”. Asta pentru că, de câteva sute bune de ani, nimeni nu mai reușise să se bată cu atâta succes, împotriva lui Control cel fioros și neînfricat.

Toți credeau că bestia era de neînvins, neștiind, de fapt, sărmanii, că era pe cât se poate de simplu să-l birui pe Control. Nu trebuia să faci altceva decât să crezi în oameni, iar zâna noastră exact asta știa să facă cel mai bine. Cu cât credea mai mult în oameni, cu atât mai mult slăbeau puterile Controlului. Ajunsese, săracul Control, slab și bolnăvicios, de la câte bătălii pierduse în fața frumoasei Încredere. Nici el nu știuse, amărâtul, că nu deținea absolut nici o putere asupra oamenilor ce aveau încredere în semenii lor.

Mai trecură vreo doi ani, în care, Control pierdu, vizibil, teren în fața zânei Încredere. Ajunsese într-atât de jos, încât se afla cu un picior în împărăție și cu unul în afara acesteia. Era de-a dreptul jalnic să îl vezi într-un asemenea hal.
Și atunci, în acel moment de criză, neînfricatul Control își adună toate puterile, își luă la el toate armele și se duse hotărât pentru a da o luptă finală cu frumoasa și liniștita, Încredere. Știind că aceasta va fi înfruntarea decisivă, bătălia ce va desemna marele învingător, Control intră pe poarta sufletului seninei Încredere, cu o traistă plină ochi cu arme. În afara armelor, hidoasa creatură își luă cu el și vreo zece capete de rezervă, care mai de care mai înfiorător.
Trebuie spus faptul că Încredere trăia, de ceva vreme, foarte liniștită, la adăpostul victoriilor de dată recentă. Tocmai din aceea, văzând această întrare pe nepusă masă, a lui Curaj, ea fu luată prin surprindere și se văzu dând înfricoșată, înapoi.
Dar să nu credeți că se dădu bătută cu una cu două. Nici pe departe. Cei doi se împinseră, se trântiră și se împunseră, de dimineața până seara, doua săptămâni de-a rândul și niciunul nu reuși să biruie. La un moment dat, fură nevoiți chiar să ia o zi de pauză, de comun acord, căci nu se mai puteau ține pe picioare de obosiți ce erau.
Apoi o luară din nou de la capăt și se duelară în toate felurile posibile. Control arunca cu insulte și Încredere para cu scutul ignorării. Mai apoi, brontozaurul o împungea cu scenarii negative, iar zâna îl înțepa la rându-i cu săgeți de gândire logică. Și tot așa, până ce, după trei luni de lupte continue, Control aproape că o birui pe Încredere.
Dar exact atunci când mai avea puțin până să-i fie puse cătușele robiei, zâna își aminti care erau atuurile ei cele mai de preț și reuși să se ridice în genunchi. De acolo, puse mâna pe sacul ei, plin cu încredere de toate felurile și culorile și-l goli, cu ultimele puteri, asupra lui Control. Control putea îndura multe, chiar și câteva săgeți înmuiate în încredere. Dar un sac întreg de încredere de toate soiurile pământului, asta fu prea mult, chiar și pentru un mare luptător cum era el. Dintr-o data, brontozaurul căzu grămadă și, cu ultimele puteri, ieși pentru totdeauna din sufletul zânei Încredere. Bătălia finala se termină și zâna ieși biruitoare.
Acesta a fost un moment hotărâtor în lupta dintre Control și omenire. În împărăție se proclamă o lună întreaga de sărbători și petreceri, pentru a celebra marea victorie a zânei Încredere împotriva lugubrului brontozaur, Control.

Evenimentul respectiv se dovedi a fi, totodată și momentul în care oamenii descoperiră că tiranul nu este de neînvins și că, dacă ai multă încredere în tine și în cei din jur, îl poți alunga.

Văd că s-a înserat. Numai bine, dragii mei, căci și povestea mea se apropie de sfârșit.
Vă spun noapte bună, dar nu înainte de a vă zice că zâna Încredere trăiește și în zilele noastre, fiind la fel de bună, înțeleaptă și fericită precum o știam. Ea ajută, neobosită, mii si mii de oamenii pentru a-l învinge pe Control.

Brontozaurul trăiește și el, precum i-a fost pecetluit și are, încă, multe suflete în robie. Vestea bună este, însă, că nu mai sunt așa de mulți și numărul lor scade de la an la an.
Oamenii au înțeles ce trebuie să facă pentru a-l învinge. Toți aceia care conștientizează marea problemă în care se scaldă, reușesc a-i da voie zânei Încredere să pătrundă în sufletele lor ostoite și să se lupte cu Control.
Odată ajunsă în sufletele lor, după ceva timp, zâna reușește să ducă o bătălie finală cu brontozaurul. Ei, când se ajungea la asta, Control mai pierde un cap și încă unul și tot așa… 

…până când eu am încalecat pe o șa și am terminat povestea mea!

Copilul din mine


Sufletul rănit:

Mi-e dor de a mea copilărie
De jocuri, zâmbete o mie
De hârjoneală și de inocență
De o viață fără penitență

Copilăria dulce s-a sfârșit
Și în vâltoarea vieții am intrat
Nu înțeleg cu ce-am greșit
Și de ce totul s-a evaporat!

Viață, spune, ce vrei de la mine
Prin câte încercări vrei să mă treci?
Eu vreau copil să fiu, să fie iarăși bine
Durere, îți poruncesc pe loc să pleci!

Viața, vocea rațiunii:

Nu, suflete rănit, nu este vina mea
De tu speranța ți-ai pierdut
Te-ai rătăcit, dar nu pe seama mea
Sufletul de copil tu ți-ai pierdut.

Te pune, deci, pe muncă acum
Și lasă iute trândaveala
Nu mai prefă totul în scrum
Și mare îți va fi agoniseala.

Te luptă, mișcă, dă din coate
Fă din emoții, ale tale aliate
Ai un copil ce-n suflet îți trăiește
Respectă-l și o să vezi ce bine este.

Speranța, vindecarea:

Că bine zici tu, înțeleaptă rațiune
Pe muncă, de îndată mă voi pune
Cu limite și multă bunătate
Copilului din mine, am să-i fac dreptate.

Pe urmele trecutului eu voi cutreiera
Iertând, iertare voi găsi în calea mea
Pe al vindecării zid constant am să așez
Câte o noua cărămidă pentru al meu crez.

Așa că suflete rănit, nu dispera
Căci simt că aproape e salvarea ta
Copilului din mine, cu muncă și cu dăruire
Eu vreau ai da speranță, bunătate și iubire.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe