Vânt din pupa

Văd corabia-naintând
Anevoios; cu prova-n vânt…
Sunt zile negre, cu furtună…
Răpăie puternic! Vai, ce tună!

Velele-s in lacrimi. Se zbate șalupa.
Le este tare dor de un vânt din pupa.
Pe-o creastă de val, ce zdruncinătură!
E-un taifun, ce totu-n calea-i mătură!

Poate sunt vedenii! Poate se înșeală!
Gândesc mateloții, fugind înspre cală.
Nici gând! Vuietul turbat îi împresoară.
Ei, ba se țin de bord, ba de câte-o sfoară…

E apă la babord. Zici c-au venit hunii,
Dar încă-i speranță. Unii trag de funii.
De-un loc ce era sigur, vârful de catarg,
Talazuri uriașe, tăvălug se sparg.

Sfârșitu-i aproape și mii de valuri crunte
Rad tot în calea lor. Pe sus, pe jos, pe punte…
Dar stai! Speranța-i dă lui Aghiuță-un ghiont
Și îl îndeamnă a privi-nspre orizont…

Și ce să vezi, minune! Iată norul fariseu,
Cum fuge ca un laș și-n locul său, un curcubeu
Zâmbește, îmbrățișat de mândrul soare.
Of, dragă vreme, cât ești de schimbătoare!

Ah, suflete, cum mișună pe-al tău vapor,
Gânduri și emoții, eterni navigatori;
Ne bucură; ne-nfioară; ne și dor;
Atât demoni cât și binefăcători…

(Ne)liniște în stupul omenirii!

E liniște în stupul omenirii.
Ne este atât de frică să zburăm.
Cât de ciudat! Pare-mpotriva firii
Și totuși e real. Oare visăm?

Iar celor ce, din aripi, ar vrea să dea,
Le e carantinat, mai nou, văzduhul.
E gol pământul. Doar sus, o cucuvea
Mai zboară; noi stăm jos, săraci cu duhul.

Deși inteligenți, până la urmă,
Cădem foarte ușor, cu toții, pradă,
Neostoitului efect de turmă.
Puțini sunt cei ce încă pot să vadă…

Pericole au tot fost și vor mai fi
Și-i bine să fi cât mai precaut,
Dar prizonier în cușca panicii,
Îmi pare a fi exagerat…prea mult!

Vreau doar adevăr și-l caut în zare;
Totul e din ce în ce mai relativ…
Și-un iz puternic de manipulare,
S-a ivit pe-al lumii sumbru portativ!

Cândva, demult, un strănut nevinovat
Putea s-alerge liber pe coclauri.
Azi, dacă tușești, poți fi stigmatizat
Și vei sfârși în groapa cu balauri.

Cinicul infarct și-atacul cerebral,
Nu mai merită, deloc, atenție.
Azi aș prefera, să fiu un animal,
Să sufăr de alt soi de detenție.

Mă uit în stânga mea. Mă uit și-n dreapta.
După perdeaua fricii, văd speranța.
Și omul, care nu cedează-n lupta
Oarbă, cu viruși, zmei și Baba Cloanța…

Școală, nu mai ești la fel!

Undeva, cândva, demult, un suflet de copil
Pășea timid în curtea școlii.
Era o lume nouă și el așa fragil.
Și toamna-și număra cocorii…

Trecut-au veri și toamne peste el
Și teze și extemporale. Urmară
Ierni și primăveri; iată-l măricel.
Cântă nemilos, a timpului fanfară.

Au mai fost și bune și rele au mai fost..
Copilăria lui e amintire.
Zburat-au anii; el și-a găsit un rost
Și-n părul blond niscaiva albe fire.

O poză prăfuită, de printr-un vechi album,
Ruptă, parcă, dintr-a timpului oglindă,
I-a adus reminiscențe și mâhniri duium.
Câte lacrimi, în nostalgica firidă!

Au fost și zâmbete, printre lacrimi
Ce s-au scurs. Pe imaginara pânză,
Pe-al vieții film, tăcuții mimi
Rup din pomul cu-amintiri, câte-o frunză.

Acum are și el, la rându-i, un copil,
Ce a pășit timid în curtea școlii;
O bucurie, un boboc de trandafir.
Și toamna iar își numără cocorii…

Dar vai, câteodată se-ntristează,
Căci un dușman ascuns – mare mișel,
Cu liniștea planetei se distrează!
Școala plânge și nu mai e la fel…

Se-ntoarce, însă, privind purul vlăstar
Apoi își spune: „acceptă ce nu poți schimba!
Speră și dă-i și ei speranță-n dar,
Micuței inocente, un ram din creanga ta!”

Ieri, azi, mâine

Te caut pe tine, „ieri”, dar în zadar.
Rapid, precum o rază de lumină
Și trecător, la fel ca un marfar,
Te-ai dus pe veci, pe-a vieții șină.
Revino, chiar și-n chip de avatar!

Dragă „azi”, cu tine nu prea mă împac!
„Ieri” bântuie în viața-mi agitată,
Ca o stafie, iar „mâine”-i vârcolac.
Se-nvârte viața asta, ca o roată,
Iar eu, un munte de scenarii, fac.

Of, „mâine”, îmi pari așa nesigur!
E vina ta, a mea sau poate-a sorții.
Cum să fac să nu-mi fi spin, ci mugur;
Să fii speranță și nu un sol al morții?
Cum fac să te iubesc, nu să te-ndur?

Draga „ieri”, acum te las să te-odihnești.
Mi-am luat la revedere. Nu te voi uita.
Tu nu mai poți, vise să-mi îndeplinești
Și nu mai ai puterea, de a mă tenta.
Nu mai merg, cu-ale regretelor calești.

Amice „azi”, promit c-am să te prețuiesc.
Să-mi trăiesc clipa, fi-va al meu crez.
Și-n fiecare zi, când am să mă trezesc,
Am să stau mândru, pe-al tău meterez,
Strigând voios: „viață, eu te prețuiesc”!

Mă-ntorc la tine, „mâine”, ca să-ți zic
Că nu ești de la Hollywood. Nu ești film.
Nu-ți mai fac scenarii. Viața-i șic,
Când de tine mă dezic. Ești infim!
Acum e azi. Mai stai și tu un pic!

Pisica

E dimineață! Din cutia-mi de ciment,
Deși prezent, mă uit pe geam absent
Și orizontu-i limitat. Pare meschin,
Însă-i taman cutia blocului vecin.
Mă simt înlănțuit! Îmi este frică!
Jos, grațios, se plimbă o pisică.

Jonglez cu sarcinile vieții cotidiene,
În căutarea unei soluții mediene
Și iar spun „pas”! Felina tacticoasă
Nu pare-a suferi de vreo angoasă
Și miaună de zici c-a fost aleasă,
A cartierului, împărăteasă.

În muguri de speranțe ‘mbrac amarul,
Gândind la ce-mi rezervă astăzi zarul…
Sunt incert! Admir, în felul meu, pisica
Și felul ei aparte, de-a dansa cu frica.
Aș vrea să pot și eu, precum fiara,
S-alung din viață greul, cu gheara.

Vărgata, gândul îmi citește, iute
Și urechiușele din mers și-ascute;
Mândră tare, coada-și pendulează
Și merge țanțoșă-nspre amiază.
Eu lepăd, instinctiv, o bună doză de necaz
Și schimb cu inspirație, al zilei trist macaz.

„Bravo, dragă Miaunilă! Ziua mi-ai salvat,
Cu-a ta dezinvoltură și mersu-ți legănat!”
Din nou, pisica neagră, gândul îmi ghicește
Și în direcția-mi trage, cu-ochiul, ștrengărește.
Eu fac o reverență, de la al treilea cat,
În semn de mulțumire, pisoiului vărgat!

Bună dimineața, toamnă!

Bună dimineața, toamnă arămie!
Ce-ai făcut cu vara? Pasămite,
Iar ai alungat-o. Ce necruțătoare!
O dezgolești de frunze și o doare.
Și-o fiară-ar suferi…darămite
O fire așa caldă. Ei, fir-ar să fie!

O fi vreun zvon, cu inima haină,
Ce astfel ți-a grăit. Însă legenda
Spune, că eu cu cele trei surate,
De-a pururea trăi-vom separate
Și-una după alta ne vom seconda.
Natură, gingașă și-eternă taină!

Mă faci să sper, multicoloră toamnă!
Uita-i din nou, că gura lumii-i slobodă
Și-am călcat strâmb pe drumul drept.
Nu i-am dat crezare, inimii din piept.
E la modă, exact ca Vodă, prin lobodă
Să treci la pas. Te rog mă iartă, doamnă!

Hai fie! Deschide ochii larg, acum
Și mă admiră. În fiecare dimineață
Și seara-ți dau răcoare și pârguite
Fructe-ți dau. Și-n nopțile plumbuite,
La apus, o rază galbenă și șugubeață,
Să-ți mângâie sufletul, îți scot în drum.

Convinsu-m-ai, surată! ‘Mi-amintesc!
Tu mă-nsoțeai prin codrul de foioasă
Și-n cale-mi, covor din foi roșii-gălbui,
Îmi așterneai. Voiai cumva să-mi spui,
Sau să-mi arăți, cât ești de frumoasă?
Ești enigmatică…tu, dar ceresc!

Meleaguri natale

Calea ferată, un ghezăș și vagonul
Nu știu care. Sute de roți rulează.
Un căpitan conduce escadronul,
Cum vântul duce pe-aripi, o fofează.

Câte destine-n trenul, ce alunecă
Și printre ele rătăcește și al meu.
Trasu-m-a soarta, ieri, de mânecă,
Văzându-mă că sufăr și mi-e greu.

Du-mă căpitane! Hai locomotivă!
Dor îmi e de locul, unde am copilărit.
Sufletu’ mi-e, dragul, în expectativă,
Lungă-i așteptarea! Ora, parcă s-a mărit.

În lumea satului, sfios și lin pășesc,
Natura îmi vorbește și mii de amintiri,
Ce vin din depărtare, iute mă găsesc.
Ah, nostalgie, că nemilos le mai înșiri!

În țintirimul, ce tace pe deal, sus,
Trecutul m-a zărit și mi-a glăsuit:
„Ți-e dor de zilele, care au apus
Și de cei dragi, ce-n ceruri au suit?”

Eu capul am plecat și-am plâns
Și i-am răspuns: „Mi-e tare dor!
Un munte de durere-am strâns
Și nu mi-a fost deloc ușor.”

Dor mi-e de cei plecați și de trecut.
Dor mi-e de-a mea copilărie dulce.
De ce te-ai sfârșit? De ce ai trecut?
De ce-ai lăsat, ca timpul să te culce?”

Piei deznădejde! Nu mă dau bătut!
Am scos, acum, spinul din suflet,
Căci ani de zile, pieptul m-a durut,
Duet de dor și nostalgie. Ce balet!

Plec acum. Salut meleaguri dragi!
Păstrez cu mine dulci imagini vii,
De când mergeam pe deal, la fragi
Sau la cules de struguri, de prin vii.

Salut și vouă, câmpuri și pășuni,
Uliți și cotloane, ce-am cutreierat,
Ciurda satului, pădurea de aluni
Și frunza, la care „ieri” am fluierat.

La revedere pârâiaș, ce susuri blând
Și tu bulboacă, tărâm de bălăceală.
Casă, tindă: vă voi purta mereu în gând,
S-alung cu voi, clipele de plictiseală.

Salut prieteni vechi, salut copilărie!
Plec împăcat cu mine și vă prețuiesc.
Aleg să vă consider, pură bucurie
Și-n inimă un loc, pe veci vă dăruiesc.

Marea

Am revăzut nemărginita mare.
Sunt fericit! Ea unduiește lin
Și ca de obicei e primitoare.
La fel și-al său străjer, nisipul fin.

Soarele răsare. Sufletu-mi tresaltă.
Marea, din talazuri, fața-și luminează,
Frematând, sculptată de a brizei daltă.
Pescărușii-n zbor, cercuri desenează.

Privesc în zare și mă trezesc zâmbind.
M-a fermecat a valurilor simfonie lină.
Puțin visând, puțin lucid, apoi gândind
La ce a fost, ce este și ce va să vină.

O, mare, ce-ai găzduit navigatori faimoși
Și fioroși pirați! Salvat-ai mii de suflete
Și mii ai înecat, iar pe voracii albatroși,
I-ai adormit pe triluri de sirene, ‘ncete.

Cât de frumoasă ești tu, mare mare!
Albastră, verde sau turcuaz, spumoasă,
Când furibundă, când atrăgătoare,
Tu mângâi dulce, au freamăți nemiloasă.

Copil versus adult

Pentru adulți, nu-i dar mai prețios,
Decât plăcerea castă de-a zâmbi.
E scurt voiajul. Să-l facem grandios.
Să fim copii, măcar o dată-n zi!

Zburdălnicii. Boacăne cu duiumul.
Ai vrea să-l cerți. Te prinzi că-i inutil.
Copilărie! Îi poți simți parfumul.
Vezi infinitul, prin suflet de copil.

Dar Cronos toarce la al timpului război
Și din copil, devii adult, într-o clipită.
Orchestra vieții suflă, prin al său oboi
și spune:
„Fii copil, să nu-i cazi în ispită!”

În lumea inocenței, totul e pe bune,
Copilul joacă roluri și crede în povești,
Iar fața-i expresivă și-n tăcere spune:
„Abracadabra, viață! Cât de frumoasă ești!”

Adultul e stresat și-adeseori greșește.
Tumultul cotidian, nu iartă. Fir-ar el!
Însă copilul, inocent îi amintește,
Din gesturi, că soluția e-n el.

Oameni mari, când sunteți supărați,
Îmbrățișați copilul ce în voi trăiește,
Calmați-vă, iubiți și cugetați
Și fiți copii, căci a greși e omenește!

Verde

Ninge. Trist e codrul de foioase
Şi zgribulit, când neaua iarna se așterne.
Iar crivățul cu suflet rece,
usucă tot,
Când printre ramuri trece.

Ce tânăr ești tu, dragă verde!
Plânge pădurea când te pierde,
Neștiind biata, că la primăvară,
Ai să revii. N-o vei lăsa să piară.

În ciripit de păsărele, mândrul soare,
În calde raze scaldă crângul.
Surâd copacii. Verdele răsare.
Omătu-și pleacă fruntea și dispare.

În bărăganul, cu pădurea frate,
Gingașe flori, fac schimb de șoapte,
Zâmbind din iarba verde, înspre nori,
Într-un suav spectacol de culori.

Doar bradu’ falnic, firea nu și-o pierde,
Nici demnitatea și rămâne verde.
L-a pus natura, peste conifere, rege.
Și vântu-n preajma-i, șuieratu-și drege.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe