Trenul vindecării

Aș vrea să spun că mi s-a întâmplat,
Că ieri a fost o zi cu totul specială,
„Ziua în care m-am iubit cu adevărat”,
Dar nu a fost aievea, visasem iară.

Visez la ziua asta, visez și năzuiesc,
Simt că-i aproape și-o vreau și sper,
Inima mea știe că am să o primesc,
Cu ea sfida-voi, însuși timpul efemer.

Am cautat în alții, propria-mi fericire,
M-am prigonit și nu m-am apreciat,
Și-am împărțit cu sârg, a mea iubire,
Dar cum-necum, pe mine m-am uitat.

Într-un colț de suflet, cumva-cumva,
Eu am crezut în steaua mea, mereu,
Tot așteptam să mă salveze careva,
Capabil să-nțeleagă, că-mi-era greu.

Atât de mult râvnitul tren al vindecării,
Gonea-n tăcere, neoprind în gara mea,
E drept, n-am fost nici eu mai acătării,
Fără de minte, mi-am făcut viața grea.

În ziua-n care, greșelile mi-am asumat,
Am înțeles ușor, de ce nu mi-a fost bine,
Într-un final, oprit-a trenul și m-am urcat,
Gonește trenule, că vindecarea e la mine!

Ploaia

Dis de dimineață, cerul e-nnorat,
De afară, molcom, murmură ceva,
E regina ploaie, cade neîncetat,
Din îndepărtare, de pe undeva.

Vrea să se-aștearnă, dar nu poate,
Năvălește șuie, peste mări și țări,
În șuvoaie repezi, neînduplecate,
Norii cern la ea, dincolo de zări.

Arzătorul soare departe-a ținut-o,
Săptămâni la rându-i a tot așteptat,
Și, când să apară, șansa a avut-o,
Pusu-s-a pe răpăit și pe fulgerat.

De atâta apă, râuri s-au umflat,
Au ieșit din matcă și s-au revărsat,
Ploaia mocănească tot a inundat
Și de patru zile lumea-n loc a stat.

Plouă făr’ de milă, plouă zi și noapte,
Verdele livezii zvăpăiat foșnește,
Frunze fericite, printre fructe coapte,
Dorm îmbrățișate, căci lor le priește.

Dar într-un final, ca printr-o minune,
Raza luminoasă lin s-a strecurat,
Și, fiindcă n-a avut ce spune,
Văzând curcubeul, ploaia a-ncetat.

Tinerețe

Of, tinerețe, cât de frumoasă ești,
Precum o zână din file de povești,
Am crezut cândva, că ești eternă,
Dar te-a-nghițit, fără milă, a timpului cavernă.

Pe când eram copil, îmi dorem mult,
Să cresc degrabă, mare, să fiu adult,
Să fiu puternic, să fac tot ce doresc,
Să-mi zică, „nenea”, puștii, când îi întâlnesc.

Trecut-au anii, copilăria, la fel și ea,
Fără griji era, pe-atunci, viața mea,
Și-n zglobia trăsură, a adolescenței,
Din fugă, i-am spus „la revedere”, inocenței,

Tânăr fiind, debordam de energie,
Înlăturam problemele, cu veselie,
Iar muncii și grijilor, ce azi m-apasă
În față le râdeam, defel nu le cădeam în plasă.

Iar mai apoi, o Domane, ce tristețe,
Am lăsat în urmă, magica tinerețe,
Precum soarele, îi fură ierbii, roua,
Junețea-mi fu răpită, de către vârsta a doua.

Eu însă, sunt, un incurabil optimist,
Ce nu prea conjugă, verbul „a fi trist”,
Cum-necum, sufletul, tânăr mi-l păstrez,
Cu el, din labirintul disperării, în pace evadez.

Maniac

Într-ale rimei meandre, așa line,
N-ai sa ghicești, al cui rând vine,
Dar hai că-ți spun, ce va să fie,
Vă voi vorbi despre manie.

Grăi-voi despre lucruri serioase,
Din ale traiului poveste scoase,
Despre un maniac și ale lui manii
Și despre arta de a te auto-răni,
Dar și despre portița de scăpare,
Spre atât de mult râvnita vindecare.
Așa că hai, suiți pe cai, voinicii mei,
Spre ce-o lăsa în urmă, al meu condei.

Gândindu-mă la al meu recent trecut,
Despre manie sau maniac, de mă-ntrebai,
Că-i boală psihică, grea și de temut,
E singurul răspuns, ce îl primeai.

Dar eu, cel de acum, fiind mai reflexiv,
Spun sincer, chiar de e puțin tardiv,
Sunt maniac și am multe manii,
Și lupt să scap de ele, zi de zi.

Sunt tipicar și vreau să fie totul ordonat,
Dar în al meu suflet, totul, peste cap s-a dat,
Căci ordonându-mi, doar cele lumești,
uitai, total, de cele sufletești.
S-o dreg, scot una câte una din cele lumești
Și-adaug zilnic, câte o filă, în cele sufletești.

Nu pot întârzia, nici de e vorba de un minut,
Când altul a întârziat, scuzele lui n-au ținut,
De întârzia puțin, ședința mea de terapie,
În minte, mi se declanșa o-ntreagă nebunie.
Vestea cea bună e, c-așa era în trecut,
Acum, mania asta blestemată,
Văzând ea, câte schimbări am făcut,
Pierdutu-și-a curajul de odată…

Nu pot trata manie cu manie,
Căci am prea multe, or fi vreo mie,
Așa c-adaug, încă una din cele importante,
Și las pe altădată, mulțimea celorlalte.

Îmi place să vorbesc mult, despre mine,
Lucru de care, nu ar trebui să-mi fie așa rușine,
Căci e ok, de-ți depeni des povestea,
Vreunui prieten bun, ce te-nțelege pe-ndelete,
Dar riști să-ți meargă, nu prea bine, vestea,
De-o spui, fieștecăruia, sperând că te-nțelege.

Venit-a vremea, pentru o pauză,
Condeiul meu, e obosit săracul,
Dar vom relua, tratând o alta cauză,
Căci este plin, de ele, sacul!

Spaghetti aglio, oglio e peperoncino (Paste cu usturoi, ulei și ardei iute)

Cu dedicație pentru Elena, știe ea cine!

Patru sunteți la o socoteală,
N-o spun deloc la nimereală,
În consecință luați o cutie mare,
De paste din rețelele alimentare,
Dar nu uita, în fața raftului când ești,
Să iei „spaghetti” și neapărat italienești.

Rețeta asta este una foarte ușoară,
Dar sunt așa gustoase, de te omoară (de placere)
Pui apa, pe foc, într-o oală mare
Și dă te rog și muzica mai tare,
Să fiarbă pastele cu veselie
Iar tu să le gătești cu bucurie.

Cât apa se distrează, pe aragaz,
Profită de acest, nesperat răgaz,
Curățând vreo 5 căței de usturoi,
Pe care-i tai, apoi, exact în doi
Spală și mărunțește puțin pătrunjel,
Și rade niște parmezan, pe lângă el.

Să ai la îndemână și sarea și piperul,
Ardeiul iute, sita și să nu-ți pierzi flerul,
Apoi, până ce apa nu boloborosește,
Ia-ți o pauză și fă ceva, ce te-odihnește,
Când apa fierbe, dă-i sare, un pumn mic
Bagă spaghetele și-amestecă un pic.

Când pastele sunt fierte, pe jumătate,
Pune pe pauză, pauza și treci la fapte,
În wok aruncă elegant, uleiul de măsline,
Dar pune așa mai abundent, c-așa e bine,
Apoi adaugă usturoiul, ce-ai pregătit
Și lasă-l maxim un minut, la perpelit.

Adaugă ulterior, din apa de pe foc,
Un polonic, chiar două, în al tău wok,
Apoi condimentează cu un vârf de sare,
Oleacă de piper și ardei iute, din dotare,
Și-o mică parte din pătrunjelul mărunțit,
Care-i va da aromă și-un gust deosebit.

Aruncă un ochi la paste și de sunt gata,
Scurgele-n sită și fă iute, treaba asta:
Adaugă în wok un pumn de parmezan,
Amestecă puțin, crede-mă nu va fi în van,
Apoi, pastele aburinde, răstoarnă-le în wok
Și-amestecă un alt minut, totul pe foc.

Vă văd, vă este foame, v-am ținut pe jar,
Sunt gata, stinge focul, doamna bucătar
Si-adaugă restul din pătrunjelul mărunțit,
Amestecă vârtos, că-i dă un gust deosebit,
Adună-i pe ceilalți trei, cheamă-i de grabă,
„Sunt bune calde”, zi-le, de te întreabă!

PS:

Mai exersează, de vreo două ori, când poți,
Căci doar așa, din ele, maximul îl scoți,
Iar de întâmpini vreo problemă, știi bine,
Că poți, oricând, să apelezi la mine!

Cartea, izvor de cuvinte

Literatura este una dintre cele șapte arte,
Ce ne încântă simțurile, într-un mod plăcut,
Casa ei fiind, frumoasa, mult iubita carte,
Care cu mii și mii de ani în urmă, s-a născut.

O, Carte, ai îmbrăcat o multitudine de forme,
Scrisu-te-au pe piei de oaie și pe pergament,
Ai vorbit lumii despre idile, lupte și reforme,
Ai hrănit ochii și inima cititorilor, permanent.

Fosta-i război și pace și crimă și pedeapsă,
Șogun, luceafăr, mioriță și agonie și extaz,
Ai fost renaștere, ai fost chiar și apocalipsă,
Și mai mereu slăvești câte-un prinț viteaz.

Nu te sfiești să preamărești mândre prințese
Regine, regi, cape și spade, boieri și haiduci,
Amorul îl încondeiezi și intriga, cum se țese,
În cele mai amare clipe, tu bucurie ne aduci.

Te-nchidem somnoroși, când soarele apune,
Apoi te deschidem, cu nerăbdare, dimineața,
Am păcăli somnul, căci cele ce ai a ne spune,
Ne-ncântă, ne inspiră, chiar ne schimbă viața.

Deși mulți te-au scris, tu ești încă nescrisă,
Nu te pot cuprinde, carte, într-o mică poezie,
Închisă, ești ispită, artă, când ești deschisă,
Ești câte puțin din toate, ești pură fantezie!

Poezie

S-a născut, din vremuri tare îndepărtate,
O întrebare ce este, încă, de actualitate:
Ce e înșiruirea de cuvinte numită poezie,
La care omul trudește cu atâta fantezie?

Poezie e soarele, ce vesel răsare dimineața,
Ce-l admirăm îmbrățișați, rostind un „neața”,
Dar și copiii, cu purtarea lor mereu zglobie,
Ce-n lume aduc inocență și respiră veselie.

Poezie e primăvara, al renașterii anotimp,
Ce este admirată de înșiși zeii din Olimp,
Cu florile sale, multicolore și înmiresmate,
Și văzduhu-i, răspândind ciripituri și șoapte.

Poezie este, când deschid ochii și soția mea,
La pat, cu-n zâmbet dulce, mi-aduce o cafea,
Ori când fetița noastră, cast ne-mbrățișează,
Și ochii ei azuri ca cerul, de viață jubilează.

Sufletul omenesc, e și el, o frumoasă poezie,
Izvor pur de sentimente, dragoste și empatie,
Greu încercat de atâtea răni, spini și lovituri,
Însă, unicul prieten, ce ne va fi mereu alături.

Poezie este un nou născut, gângurind la sân,
La fel cum este și sfatul unui înțelept bătrân,
Sau cel ce decide a schimba cearta cu povața,
Viața este o dulce poezie și poezie este viața.

Visând prin aburi de cafea

Câteodată mă întreb de mi-ar plăcea,
Atunci când mă trezesc de dimineață,
Să mi se întrevadă, în aburii de cafea,
Destinul, ce mi-a fost hărăzit în viață.

Ce faină-i viața, văzută prin aburi de cafea!

Îmi răspund singur, la această întrebare,
Mister va fi, viitorul, gândurile îmi așez,
Continui a-mi sorbi, cafeaua îmbietoare,
Și-n ai ei lini aburi, îmi dau voie să visez.

Câte povești se țes, prin aburi de cafea!

Acele clipe încântătoare, când la răsărit,
In aburi de cafea, cu prietenii împreună,
Te pui pe depănat amintiri și pe povestit,
Și-i dai cu voia bună, pân’ la clar de lună.

Dragi aburi de cafea, plini de suave arome!

Curcubeu de arome și mii de sortimente,
Ai cafelei aburii calzi, de secole trădează,
Mari iubiri, tragedii, afaceri și sentimente,
La o cafea, de-atâtea ori, se intersectează.

Aburi de cafea, prin toată lumea călători!

Nu cred să mai fi văzut, în toată viața mea,
Pe cineva, colindând lumea în lung și-n lat,
Precum veșnic înmiresmații, aburi de cafea,
Din care, în fiecare zi, fidel m-am înfruptat.

Vrăbiuța

(Poezie inspirată din propria realitate)

Într-o oarecare zi, pe înserate,
Ne-am întâlnit pe neașteptate,
Te-am văzut, erai atât de mică,
Să te ating, îmi era foarte frică.

Te-am luat încet în pumnul meu,
Te zbăteai și respirai așa de greu,
Din cuibul tău căzusei, ce ghinion,
Sărman puișor de pasăre, minion.

Vrăbiuță dragă, îmi era așa teamă,
Că ai să pieri ușor, fără a ta mamă,
Sus, în preajmă, mă uitam pierdut,
Să îți văd cuibul, din care ai căzut.

Nu-l zăream și priveam neputincios,
N-aveam nici suflet, să te las pe jos,
Neajutorată, îl aveai pe vino-ncoace,
Plăpândă vrăbiuță, ieșită din găoace.

M-ai fermecat și te-am luat cu mine,
Curgea viața, încă, prin ale tale vine,
Te-am învelit și în tăcere m-am rugat,
Te-am hrănit și apă în cioc ți-am dat.

Am adormit cu grijă, m-am răscolit,
Cât am putut de bine, te-am îngrijit,
Și fericit am fost, când m-am trezit,
Văzând că ai sfidat soarta și ai trăit.

Înduioșătoare clipă, unic moment,
Înscris într-al memoriei pergament,
Am început ziua, plin de cutezanță,
Purtând în suflet, aripi de speranță.

Am făcut planuri să-ți luăm o colivie,
Pe post de casă primitoare, să îți fie,
Mi-am permis, ca într-un colț de gând,
Să te văd, dând lin din aripi și zburând.

Și ai zburat, vrăbiuță, în acea dimineață,
În acel loc îndepărtat, dincolo de viață,
Sufletul plânsu-mi-a, mi-a părut foarte rău,
Cand moartea rece, a curmat destinul tău.

Însă, atât cât voi trăi, sigur nu voi uita,
Că te-am ținut, vrăbiuțo, în palma mea,
Și am crezut, mic suflet, în șansa ta,
Când nimeni altul, asta nu îndrăznea.

Cu aceste versuri, îmi iau la revedere,
Rămân cu mine, acele clipe efemere,
Și-n a mea inimă, cu drag te voi păstra,
Ca un capitol într-o carte, așa vei sta.

Mișu, motanul cel grăbit (fabulă)

Dragii mei, azi m-am gândit,
La Mișu, motanul cel grăbit,
Așadar, gândurile mi le-adun,
Și-a lui poveste o să v-o spun.
În astă fabulă, mai sunt și rele,
Dar sunt și bune, ca să le spele,
Mișu al nost’, cum e și normal,
Mai și greșea, ca orice animal.

Așadar, Mișu, motanul cel nerăbdător,
De mic pisoi, a fost mereu luat la zor,
Iar animalele de prin a sa mică ogradă,
Ba erau puse pe grabă, ba pe sfadă,
Și cât era ziua de mare, toți îi strigau,
În șapte dialecte diferite ale limbii „Miau”:
„Mișule fă treaba aia, da fă-o repejor!”,
„Hai Mișule, dă din coate, mai cu spor!”.

Ar fi fost bine să fie grabă doar acasă,
Și-afară liniște și-o viață mai frumoasă,
Însă pisoiului îi era dat să se-ntâlnească,
Mai peste tot, cu astă forfotă lumească,
Avea pisoi amici, grăbiți și ei, la fel ca el,
Ba chiar și profesori, ce-l repezeau de fel,
Și-ntr-un final Mișu, pacea își pierdu de tot,
Și era tot o grabă, de la coadă pân’ la bot.

Mișu cel mic dorea, cu multă ardoare,
Să fie și el, într-o bună zi, pisică mare,
Pentru Kronos, neiertător cum toți îl știm,
Să-i dea așa cadou, a fost un gest infim
Și într-o bună zi, într-ale dimineții șoapte,
Mișu trecu, de la copilărie la maturitate,
Și-n loc să scape de nerăbdare și probleme,
Viața de adult, datu-i-a și mai multe teme,

Așa că Mișu, motanul cel nerăbdător,
N-a găsit în maturitate, speratul ajutor,
Iar viața-i deveni mai grea și mai alertă,
Și starea lui de spirit, fragilă și incertă,
Ajunse să creadă, că să n-ai răbdare,
Să fii perfecționist, să-i iei pe alții tare,
E fără doar și poate, o stare naturală,
Și cine nu o face, duce o viață anormală.

Dar problema bietului motan cu suflet bun,
Neștiind c-acesta, era un stil de trai nebun,
Era aceea, c-atunci când în calea sa dădea,
De un motan ori de-o pisică, ce i se asemăna,
Nu îi plăcea ce vede, nu înțelegea, se enerva
Și orice urmă de răbdare, pe loc și-o pierdea,
Pe când în alte situații, din grabă, ca o inerție,
Tare șifonat ieșea, din lipsă de diplomație.

Și tot așa strigând „miau, miau și aoleu!”,
Situația bunului Mișu, a ajuns la apogeu,
Anxietate, strigăte, nerăbdare, câte încap,
Harababura asta, i-a dat viața peste cap,
Câțiva ani buni, Mișu, greu fost-a încercat,
Dar șansa i-a dat mâna, când și-a asumat.
Și-ntrun final a înțeles cum și ce-a greșit,
De toate-n viața asta, alandala i-au ieșit.

Mișu al nost’, urcă acum pe dealul vindecării,
Învață zilnic lecții din materia: „arta răbdării”,
Nu e deloc ușor, ăst’ drum, ci lung și sinuos,
Dar scopul este unul nobil și-i va fi de folos,
Și la final, motanul va fi fericit și răbdător,
Un mare diplomat și cu virtuți la purtător,
Căci în această viață frumoasă, dar efemeră,
Lipsa răbdării e o pată, un neajuns, o himeră.

Morală:

Dragilor, de viața vă pune la grea încercare
Și v-aruncă în a problemelor, mare vâltoare,
Nu dați ca taurul, cu coarnele, la întâmplare,
Ci cugetați, gândiți la rece și aveți răbdare!

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe