Succes și Teamă (basm)

Partea I

Dragi prichindei, azi vă voi spune povestea voinicului Succes. Ciuliți-vă urechiușele și înarmați-vă cu răbdare, căci voi începe numaidecât.

Acum mii și mii de ani, pe pământ erau mult mai puțini oameni ca acum și locuiau cu toții împreună în Ținutul fără nume, undeva în centrul planetei. Trăiau cu toții pe picior de egalitate și pacea, liniștea și monotonia le erau tovarășe. Prea puține vicii și calități își făcuseră loc între oameni, la vremea respectivă. 

Pământenii nu știau ce sunt acelea  ura, viclenia, și răutatea, dar nici dragostea, bunătatea și prietenia. 

O să întrebați: „dar cum este posibil așa ceva?”. Bună întrebare micuților, dar să știți că toate aceste stări de fapt erau câtuși se poate de normale. Asta deoarece ne aflăm, cu povestea noastră, la începuturile vieții pe pământ și oameni abia își începuseră evoluția. 

Încet, încetuc, tot câte un viciu și câte o calitate, urmau să-și facă apărația. Și cum bunului Dumnezeu i-a plăcut întotdeauna echilibrul, a făcut în așa fel încât fiecărui viciu să îi corespundă o virtute. Bineînțeles, Dumnezeu trimitea pe pământ virtuțile și calitățile, pe când Diavolul era responsabil cu răspândirea viciilor și a defectelor. 

Vă văd cam nerăbdători, micilor năzdravani. Hai că nu vă mai țin pe jar și intru numaidecât în pâine!

Într-o însorită zi de primăvară, pe la ceasurile amiezii, în Ținutul fără nume, toți oamenii se opriră în loc, la auzul unui tropăit puternic, cum nu le mai fuseseră dat să audă, de când se știau. 

Atât de tare era, acest tropait, încât pământul se cutremura, frunzele copacilor foșnăiau, animalele  se agitau și păsările în ‘naltul cerului zburau. 

Pe când le era, tuturor, mai mare mirarea, un voinic își făcu apariția în ținut, călare pe un roib alb, puternic și falnic, ce necheza de ți-era mai mare spaima. Roibul ca roibul, dar să vezi voinicul cum era!

Ce zici tu, micuțule pistruiat? Că nu mai ai răbdare? Ia stai tu liniștit, că abia suntem la început. Am încredere că vei avea răbdare. Mai târziu vom face o pauza de relaxare. 

Dar să revenim la voinicul nostru. Acesta era înalt și subțirel, ca tras prin inel, avea un piept mare și lat și un păr lung și negru ca pana corbului. Ochii săi, deși negri și pătrunzători, aveau în ei o bunătate aparte și puterea de a vedea, dincolo de aparențe. Vocea îi era bine măsurată, caldă și fermă. Vorbea puțin și la obiect și dădea dovadă de înțelepciune, istețime și siguranță de sine. Numele său era Succes și fusese trimis pe pământ să-i învețe pe oameni ce este calitatea ce azi îi poartă numele și anume Succesul. Misiunea sa era să stea în Ținutul fără nume, atâta timp cât era nevoie ca toți oamenii să știe ce este succesul și cum poate fi obținut. 

Zis și făcut. Succes, un voinic șarmant, plin de energie și cu lipici la oameni, numaidecât a început a umbla prin ținut și a-i învața pe pământeni, cele trebuincioase. Dar ce știa Succes și oamenii nu știau și care erau miraculoasele lui puteri? Păi hai să vă explic, într-un mod cât mai simplu. Succes știa ce și cum trebuie făcut, pentru ca munca unei persoane să fie recunoscută și apreciată de multe alte persoane. Odată ajunsă în zona succesului, respectiva persoană, nu numai că era cunoscută de mulți alți oameni, dar devenea și foarte înstărită. Deasemea, voinicul nostru, știa și cum trebuie gestionat succesul, odată ce era obținut. 

Haideți să luăm drept exemplu, un simplu fierar, cu un salariu modest, cunoscut doar în cătunul său. Acesta, de urma sfaturile voinicului Succes, își putea dezvolta afacerea în așa fel încât în vreo doi ani de zile să devină bogat și cunoscut în 10 din cătunele din apropiere, să aibă 10 oameni în subordinea sa și comenzi pe bandă rulantă. 

Da, prichindelule, e foarte inteligentă întrebarea ta. Ce anume trebuia o persoană să facă, pentru a deveni cunoscută și înstărită, adică pentru a avea succes? Haideți să facem o pauză, să punem puțin sângele în mișcare, scuturând încheieturile mâinilor și ale picioarelor. Așa, bravo, sunt mândru de voi! Acum putem să ne întoarcem la oile noastre…

Trebuie să vă spun, că pentru a fi faimoși, oamenilor nu le era îndeajuns, doar să-l întâlnească pe Succes. Ba dimpotrivă, era nevoie de mult mai mult și Succes tocmai asta îi învăța. Flăcăul nostru le spunea, că pentru a avea succes, era nevoie de multă muncă, de perseverență, de inteligență și de deschidere înspre a învața lucruri noi și a fi mereu în pas cu ultimele noutăți din domeniu. În afară de asta, era nevoie de multă răbdare și chiar și de o anumită doză de modestie. După ce le spunea toate acestea, Succes le mai explica și faptul că, nimic din cele menționate nu ar fi posibile, dacă nu iubeau cu multă pasiune ceea ce făceau. La final, voinicul îi explica fiecăruia în parte, că nu trebuia să se lase îmbătat de faima obținută. Cei ce reușeau să aibă succes, trebuiau să se mențină integri, modești și să se comporte în mod corect cu ceilalți oameni. Aceste lucruri urmau să le aducă respect și admirație din partea semenilor și astfel, succesul putea fi menținut pe tot parcursul vieții lor. 

Și uite așa, cu o energie nestăvilită și un optimism debordant, tânărul nostru flăcău a cutreierat ținutul în lung și-n lat și a predat arta succesului, unui număr impresionant de oameni. 

Aceștia din urma erau tare mulțumiți de cele învățate și la scurt timp după discuțiile cu Succes, afacerile lor creșteau mai abitir ca ciupercile după ploaie. I se dusese vestea, voinicului, la sute de cătune depărtare, așa minunăție de treabă, facuse printre pământeni. Însuși Dumnezeu, din jilțul său de deasupra norilor, se înbujora de plăcere la vederea unor asemenea realizeazări. Ce să ne mai miți-ghiți?Pacea și prosperitatea, cuprinseseră o bună parte din ținut, într-un timp foarte scurt. 

Dar ce credeți voi, că diavolul putea să trăiască în bună pace, atunci când oamenii o duceau din ce în ce mai bine? Ba nici pe departe! Aghiuță, care urmărise situația cu mare atenție, sughița ori de câte ori un om avea succes. A răbdat el, cât a răbdat, însă într-o bună zi, îi veni o idee salvatoare. 

Da, știu micuților, sunt trist, la rându-mi, căci ideea diavolului, deși providențială pentru el, era…. Dar ce fac aici? Iar mi-o ia gura pe dinainte…nu pot să vă divulg sfârșitul, ci va trebui să urmăriți firul basmului, pentru a-l afla! 

Frecânduși mâinile de bucurie, încornoratul trecu numaidecât la fapte. El trimise pe pământ o scorpie rea și meschină. Și vai cât de înșelătoare era aceasta scorpie, căci se ascundea într-un trup de prințesă, frumoasă cum rar s-a mai văzut. Era elegantă și înalta, iar ochii ei negri și mari te fixau și te fermecau deopotrivă. Graiul îi era dulce ca nectarul zeilor și vorbele ieșite din gura ei, mângâiau urechea într-un mod diafan. 

Contrar înfățișării sale, diavolul o trimisese pe pământ pentru a-i descuraja pe oameni, blocându-le astfel, calea spre succes. 

Numele ei era Teamă și tot ceea ce avea să sădească în sufletul și în conștiința oamenilor, urma să-i poarte numele. 

Așadar, Teamă coborî numaidecât pe pământ și începu a trece, rând pe rând, pe la fiecare om în parte. Cu glasul ei mieros și înfățișarea de prințesă, ea câștiga pe loc încrederea oamenilor și misiunea îi devenea mult mai ușoară. Of, ce creduli mai erau și oamenii ăștia, câteodată. 

Sunt convins că ați vrea să știți ce anume le spunea Teamă, oamenilor și cum reușea ea să-i atragă de partea sa. Păi ea le explica, în primul rând, că succesul este înșelător și că avea să-i ducă la pierzanie într-o bună zi. Apoi le spunea că este foarte greu să ai succes și eforturile depuse pentru a-l obține, sunt mult prea mari și prea grele. Mai adauga și faptul că nu poți avea în viață asemenea reușite, că trebuie să-ți vezi de familia ta și că succesul este o himeră, imposibil de obținut. Una peste alta, Teamă sădea sămânța fricii și a neîncrederii, în mult încercatul și credulul suflet, al oamenilor.

Tulburarea de care sufereau oamenii aceia, care se lăsau influențați de scorpie, după cum am mai spus, se numea teamă, purtând întocmai numele ticăloasei, ce o răspândea cu atâta falsă mărinimie. 

Și uite așa, timpul trecu și Teamă cutreieră pământul, cotlon cu cotlon, trecând pe la aproape toți oamenii. Într-un timp relativ scurt, ea a reușit să atragă de partea sa, foarte multe suflete slabe. 

Toată bunăstarea pe care Succes o instaurase pe Pământ, cu atâta trudă, era acum pusă sub semnul întrebării. O bună parte din oameni, deveniră temători și părea ca totul avea să se ducă de râpă. 

Scorpia cea infamă, ce cu atâta drăgălașenie, îi ducea pe aceștia din urmă la pierzanie, își râdea în barbă și își freca mâinile de bucurie, ori de câte ori mai ademenea pe cineva în plasa sa. „V-am venit de hac, credulilor”, murmura, plină de ea, Teamă. 

O lăsăm nițel pe Teamă, cu ale ei fapte reprobabile cu tot și ne întoarcem puțin la Succes, să vedem ce-a mai dres el și pe unde o mai fi umblat…

Va urma

În derivă

Plutit-am în derivă, am tot plutit.
Plecat-am umerii, în fața sorții.
De frica de-a trăi, m-am dat lovit,
servit-am din necaz, atâtea porții…

Mă luă viața pe nepregătite
și-mi puse piedici fără milă.
În simțurile mele adormite,
vijelios suflă! Ca o torpilă!

Pierdut, am dat apoi cu țeasta
de asprul prag al disperării.
Bolnav, n-am înțeles năpasta,
căzându-i pradă supărării.

Dar nu-i nimic! Ascultă-mă, derivă!
De tine mă dezic. E viața mea!
Nu ştii de vorbă bună? Scriu misivă!
Tot scap de tine, piază-rea!

Când am decis să lupt, să cred, să sper,
ieșit-am din derivă, puțin câte puțin
și spusu-i-am lui Cronos, cel pișicher,
că-mi trăiesc clipa. Făr’ de venin.

Și asta fac, clipă de clipă. Îl sfidez!
Pas înapoi, de tine nu-mi e teamă!
Pusu-mi-am sufletul pe meterez
‘Nainte defilez. Bagă de seamă!

Trenul vindecării

Aș vrea să spun că mi s-a întâmplat,
Că ieri a fost o zi cu totul specială,
„Ziua în care m-am iubit cu adevărat”,
Dar nu a fost aievea, visasem iară.

Visez la ziua asta, visez și năzuiesc,
Simt că-i aproape și-o vreau și sper,
Inima mea știe că am să o primesc,
Cu ea sfida-voi, însuși timpul efemer.

Am cautat în alții, propria-mi fericire,
M-am prigonit și nu m-am apreciat,
Și-am împărțit cu sârg, a mea iubire,
Dar cum-necum, pe mine m-am uitat.

Într-un colț de suflet, cumva-cumva,
Eu am crezut în steaua mea, mereu,
Tot așteptam să mă salveze careva,
Capabil să-nțeleagă, că-mi-era greu.

Atât de mult râvnitul tren al vindecării,
Gonea-n tăcere, neoprind în gara mea,
E drept, n-am fost nici eu mai acătării,
Fără de minte, mi-am făcut viața grea.

În ziua-n care, greșelile mi-am asumat,
Am înțeles ușor, de ce nu mi-a fost bine,
Într-un final, oprit-a trenul și m-am urcat,
Gonește trenule, că vindecarea e la mine!

Ploaia

Dis de dimineață, cerul e-nnorat,
De afară, molcom, murmură ceva,
E regina ploaie, cade neîncetat,
Din îndepărtare, de pe undeva.

Vrea să se-aștearnă, dar nu poate,
Năvălește șuie, peste mări și țări,
În șuvoaie repezi, neînduplecate,
Norii cern la ea, dincolo de zări.

Arzătorul soare departe-a ținut-o,
Săptămâni la rându-i a tot așteptat,
Și, când să apară, șansa a avut-o,
Pusu-s-a pe răpăit și pe fulgerat.

De atâta apă, râuri s-au umflat,
Au ieșit din matcă și s-au revărsat,
Ploaia mocănească tot a inundat
Și de patru zile lumea-n loc a stat.

Plouă făr’ de milă, plouă zi și noapte,
Verdele livezii zvăpăiat foșnește,
Frunze fericite, printre fructe coapte,
Dorm îmbrățișate, căci lor le priește.

Dar într-un final, ca printr-o minune,
Raza luminoasă lin s-a strecurat,
Și, fiindcă n-a avut ce spune,
Văzând curcubeul, ploaia a-ncetat.

Tinerețe

Of, tinerețe, cât de frumoasă ești,
Precum o zână din file de povești,
Am crezut cândva, că ești eternă,
Dar te-a-nghițit, fără milă, a timpului cavernă.

Pe când eram copil, îmi dorem mult,
Să cresc degrabă, mare, să fiu adult,
Să fiu puternic, să fac tot ce doresc,
Să-mi zică, „nenea”, puștii, când îi întâlnesc.

Trecut-au anii, copilăria, la fel și ea,
Fără griji era, pe-atunci, viața mea,
Și-n zglobia trăsură, a adolescenței,
Din fugă, i-am spus „la revedere”, inocenței,

Tânăr fiind, debordam de energie,
Înlăturam problemele, cu veselie,
Iar muncii și grijilor, ce azi m-apasă
În față le râdeam, defel nu le cădeam în plasă.

Iar mai apoi, o Domane, ce tristețe,
Am lăsat în urmă, magica tinerețe,
Precum soarele, îi fură ierbii, roua,
Junețea-mi fu răpită, de către vârsta a doua.

Eu însă, sunt, un incurabil optimist,
Ce nu prea conjugă, verbul „a fi trist”,
Cum-necum, sufletul, tânăr mi-l păstrez,
Cu el, din labirintul disperării, în pace evadez.

Maniac

Într-ale rimei meandre, așa line,
N-ai sa ghicești, al cui rând vine,
Dar hai că-ți spun, ce va să fie,
Vă voi vorbi despre manie.

Grăi-voi despre lucruri serioase,
Din ale traiului poveste scoase,
Despre un maniac și ale lui manii
Și despre arta de a te auto-răni,
Dar și despre portița de scăpare,
Spre atât de mult râvnita vindecare.
Așa că hai, suiți pe cai, voinicii mei,
Spre ce-o lăsa în urmă, al meu condei.

Gândindu-mă la al meu recent trecut,
Despre manie sau maniac, de mă-ntrebai,
Că-i boală psihică, grea și de temut,
E singurul răspuns, ce îl primeai.

Dar eu, cel de acum, fiind mai reflexiv,
Spun sincer, chiar de e puțin tardiv,
Sunt maniac și am multe manii,
Și lupt să scap de ele, zi de zi.

Sunt tipicar și vreau să fie totul ordonat,
Dar în al meu suflet, totul, peste cap s-a dat,
Căci ordonându-mi, doar cele lumești,
uitai, total, de cele sufletești.
S-o dreg, scot una câte una din cele lumești
Și-adaug zilnic, câte o filă, în cele sufletești.

Nu pot întârzia, nici de e vorba de un minut,
Când altul a întârziat, scuzele lui n-au ținut,
De întârzia puțin, ședința mea de terapie,
În minte, mi se declanșa o-ntreagă nebunie.
Vestea cea bună e, c-așa era în trecut,
Acum, mania asta blestemată,
Văzând ea, câte schimbări am făcut,
Pierdutu-și-a curajul de odată…

Nu pot trata manie cu manie,
Căci am prea multe, or fi vreo mie,
Așa c-adaug, încă una din cele importante,
Și las pe altădată, mulțimea celorlalte.

Îmi place să vorbesc mult, despre mine,
Lucru de care, nu ar trebui să-mi fie așa rușine,
Căci e ok, de-ți depeni des povestea,
Vreunui prieten bun, ce te-nțelege pe-ndelete,
Dar riști să-ți meargă, nu prea bine, vestea,
De-o spui, fieștecăruia, sperând că te-nțelege.

Venit-a vremea, pentru o pauză,
Condeiul meu, e obosit săracul,
Dar vom relua, tratând o alta cauză,
Căci este plin, de ele, sacul!

Spaghetti aglio, oglio e peperoncino (Paste cu usturoi, ulei și ardei iute)

Cu dedicație pentru Elena, știe ea cine!

Patru sunteți la o socoteală,
N-o spun deloc la nimereală,
În consecință luați o cutie mare,
De paste din rețelele alimentare,
Dar nu uita, în fața raftului când ești,
Să iei „spaghetti” și neapărat italienești.

Rețeta asta este una foarte ușoară,
Dar sunt așa gustoase, de te omoară (de placere)
Pui apa, pe foc, într-o oală mare
Și dă te rog și muzica mai tare,
Să fiarbă pastele cu veselie
Iar tu să le gătești cu bucurie.

Cât apa se distrează, pe aragaz,
Profită de acest, nesperat răgaz,
Curățând vreo 5 căței de usturoi,
Pe care-i tai, apoi, exact în doi
Spală și mărunțește puțin pătrunjel,
Și rade niște parmezan, pe lângă el.

Să ai la îndemână și sarea și piperul,
Ardeiul iute, sita și să nu-ți pierzi flerul,
Apoi, până ce apa nu boloborosește,
Ia-ți o pauză și fă ceva, ce te-odihnește,
Când apa fierbe, dă-i sare, un pumn mic
Bagă spaghetele și-amestecă un pic.

Când pastele sunt fierte, pe jumătate,
Pune pe pauză, pauza și treci la fapte,
În wok aruncă elegant, uleiul de măsline,
Dar pune așa mai abundent, c-așa e bine,
Apoi adaugă usturoiul, ce-ai pregătit
Și lasă-l maxim un minut, la perpelit.

Adaugă ulterior, din apa de pe foc,
Un polonic, chiar două, în al tău wok,
Apoi condimentează cu un vârf de sare,
Oleacă de piper și ardei iute, din dotare,
Și-o mică parte din pătrunjelul mărunțit,
Care-i va da aromă și-un gust deosebit.

Aruncă un ochi la paste și de sunt gata,
Scurgele-n sită și fă iute, treaba asta:
Adaugă în wok un pumn de parmezan,
Amestecă puțin, crede-mă nu va fi în van,
Apoi, pastele aburinde, răstoarnă-le în wok
Și-amestecă un alt minut, totul pe foc.

Vă văd, vă este foame, v-am ținut pe jar,
Sunt gata, stinge focul, doamna bucătar
Si-adaugă restul din pătrunjelul mărunțit,
Amestecă vârtos, că-i dă un gust deosebit,
Adună-i pe ceilalți trei, cheamă-i de grabă,
„Sunt bune calde”, zi-le, de te întreabă!

PS:

Mai exersează, de vreo două ori, când poți,
Căci doar așa, din ele, maximul îl scoți,
Iar de întâmpini vreo problemă, știi bine,
Că poți, oricând, să apelezi la mine!

Cartea, izvor de cuvinte

Literatura este una dintre cele șapte arte,
Ce ne încântă simțurile, într-un mod plăcut,
Casa ei fiind, frumoasa, mult iubita carte,
Care cu mii și mii de ani în urmă, s-a născut.

O, Carte, ai îmbrăcat o multitudine de forme,
Scrisu-te-au pe piei de oaie și pe pergament,
Ai vorbit lumii despre idile, lupte și reforme,
Ai hrănit ochii și inima cititorilor, permanent.

Fosta-i război și pace și crimă și pedeapsă,
Șogun, luceafăr, mioriță și agonie și extaz,
Ai fost renaștere, ai fost chiar și apocalipsă,
Și mai mereu slăvești câte-un prinț viteaz.

Nu te sfiești să preamărești mândre prințese
Regine, regi, cape și spade, boieri și haiduci,
Amorul îl încondeiezi și intriga, cum se țese,
În cele mai amare clipe, tu bucurie ne aduci.

Te-nchidem somnoroși, când soarele apune,
Apoi te deschidem, cu nerăbdare, dimineața,
Am păcăli somnul, căci cele ce ai a ne spune,
Ne-ncântă, ne inspiră, chiar ne schimbă viața.

Deși mulți te-au scris, tu ești încă nescrisă,
Nu te pot cuprinde, carte, într-o mică poezie,
Închisă, ești ispită, artă, când ești deschisă,
Ești câte puțin din toate, ești pură fantezie!

Poezie

S-a născut, din vremuri tare îndepărtate,
O întrebare ce este, încă, de actualitate:
Ce e înșiruirea de cuvinte numită poezie,
La care omul trudește cu atâta fantezie?

Poezie e soarele, ce vesel răsare dimineața,
Ce-l admirăm îmbrățișați, rostind un „neața”,
Dar și copiii, cu purtarea lor mereu zglobie,
Ce-n lume aduc inocență și respiră veselie.

Poezie e primăvara, al renașterii anotimp,
Ce este admirată de înșiși zeii din Olimp,
Cu florile sale, multicolore și înmiresmate,
Și văzduhu-i, răspândind ciripituri și șoapte.

Poezie este, când deschid ochii și soția mea,
La pat, cu-n zâmbet dulce, mi-aduce o cafea,
Ori când fetița noastră, cast ne-mbrățișează,
Și ochii ei azuri ca cerul, de viață jubilează.

Sufletul omenesc, e și el, o frumoasă poezie,
Izvor pur de sentimente, dragoste și empatie,
Greu încercat de atâtea răni, spini și lovituri,
Însă, unicul prieten, ce ne va fi mereu alături.

Poezie este un nou născut, gângurind la sân,
La fel cum este și sfatul unui înțelept bătrân,
Sau cel ce decide a schimba cearta cu povața,
Viața este o dulce poezie și poezie este viața.

Visând prin aburi de cafea

Câteodată mă întreb de mi-ar plăcea,
Atunci când mă trezesc de dimineață,
Să mi se întrevadă, în aburii de cafea,
Destinul, ce mi-a fost hărăzit în viață.

Ce faină-i viața, văzută prin aburi de cafea!

Îmi răspund singur, la această întrebare,
Mister va fi, viitorul, gândurile îmi așez,
Continui a-mi sorbi, cafeaua îmbietoare,
Și-n ai ei lini aburi, îmi dau voie să visez.

Câte povești se țes, prin aburi de cafea!

Acele clipe încântătoare, când la răsărit,
In aburi de cafea, cu prietenii împreună,
Te pui pe depănat amintiri și pe povestit,
Și-i dai cu voia bună, pân’ la clar de lună.

Dragi aburi de cafea, plini de suave arome!

Curcubeu de arome și mii de sortimente,
Ai cafelei aburii calzi, de secole trădează,
Mari iubiri, tragedii, afaceri și sentimente,
La o cafea, de-atâtea ori, se intersectează.

Aburi de cafea, prin toată lumea călători!

Nu cred să mai fi văzut, în toată viața mea,
Pe cineva, colindând lumea în lung și-n lat,
Precum veșnic înmiresmații, aburi de cafea,
Din care, în fiecare zi, fidel m-am înfruptat.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe