Pisica

E dimineață! Din cutia-mi de ciment,
Deși prezent, mă uit pe geam absent
Și orizontu-i limitat. Pare meschin,
Însă-i taman cutia blocului vecin.
Mă simt înlănțuit! Îmi este frică!
Jos, grațios, se plimbă o pisică.

Jonglez cu sarcinile vieții cotidiene,
În căutarea unei soluții mediene
Și iar spun „pas”! Felina tacticoasă
Nu pare-a suferi de vreo angoasă
Și miaună de zici c-a fost aleasă,
A cartierului, împărăteasă.

În muguri de speranțe ‘mbrac amarul,
Gândind la ce-mi rezervă astăzi zarul…
Sunt incert! Admir, în felul meu, pisica
Și felul ei aparte, de-a dansa cu frica.
Aș vrea să pot și eu, precum fiara,
S-alung din viață greul, cu gheara.

Vărgata, gândul îmi citește, iute
Și urechiușele din mers și-ascute;
Mândră tare, coada-și pendulează
Și merge țanțoșă-nspre amiază.
Eu lepăd, instinctiv, o bună doză de necaz
Și schimb cu inspirație, al zilei trist macaz.

„Bravo, dragă Miaunilă! Ziua mi-ai salvat,
Cu-a ta dezinvoltură și mersu-ți legănat!”
Din nou, pisica neagră, gândul îmi ghicește
Și în direcția-mi trage, cu-ochiul, ștrengărește.
Eu fac o reverență, de la al treilea cat,
În semn de mulțumire, pisoiului vărgat!

Bună dimineața, toamnă!

Bună dimineața, toamnă arămie!
Ce-ai făcut cu vara? Pasămite,
Iar ai alungat-o. Ce necruțătoare!
O dezgolești de frunze și o doare.
Și-o fiară-ar suferi…darămite
O fire așa caldă. Ei, fir-ar să fie!

O fi vreun zvon, cu inima haină,
Ce astfel ți-a grăit. Însă legenda
Spune, că eu cu cele trei surate,
De-a pururea trăi-vom separate
Și-una după alta ne vom seconda.
Natură, gingașă și-eternă taină!

Mă faci să sper, multicoloră toamnă!
Uita-i din nou, că gura lumii-i slobodă
Și-am călcat strâmb pe drumul drept.
Nu i-am dat crezare, inimii din piept.
E la modă, exact ca Vodă, prin lobodă
Să treci la pas. Te rog mă iartă, doamnă!

Hai fie! Deschide ochii larg, acum
Și mă admiră. În fiecare dimineață
Și seara-ți dau răcoare și pârguite
Fructe-ți dau. Și-n nopțile plumbuite,
La apus, o rază galbenă și șugubeață,
Să-ți mângâie sufletul, îți scot în drum.

Convinsu-m-ai, surată! ‘Mi-amintesc!
Tu mă-nsoțeai prin codrul de foioasă
Și-n cale-mi, covor din foi roșii-gălbui,
Îmi așterneai. Voiai cumva să-mi spui,
Sau să-mi arăți, cât ești de frumoasă?
Ești enigmatică…tu, dar ceresc!

Meleaguri natale

Calea ferată, un ghezăș și vagonul
Nu știu care. Sute de roți rulează.
Un căpitan conduce escadronul,
Cum vântul duce pe-aripi, o fofează.

Câte destine-n trenul, ce alunecă
Și printre ele rătăcește și al meu.
Trasu-m-a soarta, ieri, de mânecă,
Văzându-mă că sufăr și mi-e greu.

Du-mă căpitane! Hai locomotivă!
Dor îmi e de locul, unde am copilărit.
Sufletu’ mi-e, dragul, în expectativă,
Lungă-i așteptarea! Ora, parcă s-a mărit.

În lumea satului, sfios și lin pășesc,
Natura îmi vorbește și mii de amintiri,
Ce vin din depărtare, iute mă găsesc.
Ah, nostalgie, că nemilos le mai înșiri!

În țintirimul, ce tace pe deal, sus,
Trecutul m-a zărit și mi-a glăsuit:
„Ți-e dor de zilele, care au apus
Și de cei dragi, ce-n ceruri au suit?”

Eu capul am plecat și-am plâns
Și i-am răspuns: „Mi-e tare dor!
Un munte de durere-am strâns
Și nu mi-a fost deloc ușor.”

Dor mi-e de cei plecați și de trecut.
Dor mi-e de-a mea copilărie dulce.
De ce te-ai sfârșit? De ce ai trecut?
De ce-ai lăsat, ca timpul să te culce?”

Piei deznădejde! Nu mă dau bătut!
Am scos, acum, spinul din suflet,
Căci ani de zile, pieptul m-a durut,
Duet de dor și nostalgie. Ce balet!

Plec acum. Salut meleaguri dragi!
Păstrez cu mine dulci imagini vii,
De când mergeam pe deal, la fragi
Sau la cules de struguri, de prin vii.

Salut și vouă, câmpuri și pășuni,
Uliți și cotloane, ce-am cutreierat,
Ciurda satului, pădurea de aluni
Și frunza, la care „ieri” am fluierat.

La revedere pârâiaș, ce susuri blând
Și tu bulboacă, tărâm de bălăceală.
Casă, tindă: vă voi purta mereu în gând,
S-alung cu voi, clipele de plictiseală.

Salut prieteni vechi, salut copilărie!
Plec împăcat cu mine și vă prețuiesc.
Aleg să vă consider, pură bucurie
Și-n inimă un loc, pe veci vă dăruiesc.

Marea

Am revăzut nemărginita mare.
Sunt fericit! Ea unduiește lin
Și ca de obicei e primitoare.
La fel și-al său străjer, nisipul fin.

Soarele răsare. Sufletu-mi tresaltă.
Marea, din talazuri, fața-și luminează,
Frematând, sculptată de a brizei daltă.
Pescărușii-n zbor, cercuri desenează.

Privesc în zare și mă trezesc zâmbind.
M-a fermecat a valurilor simfonie lină.
Puțin visând, puțin lucid, apoi gândind
La ce a fost, ce este și ce va să vină.

O, mare, ce-ai găzduit navigatori faimoși
Și fioroși pirați! Salvat-ai mii de suflete
Și mii ai înecat, iar pe voracii albatroși,
I-ai adormit pe triluri de sirene, ‘ncete.

Cât de frumoasă ești tu, mare mare!
Albastră, verde sau turcuaz, spumoasă,
Când furibundă, când atrăgătoare,
Tu mângâi dulce, au freamăți nemiloasă.

Copil versus adult

Pentru adulți, nu-i dar mai prețios,
Decât plăcerea castă de-a zâmbi.
E scurt voiajul. Să-l facem grandios.
Să fim copii, măcar o dată-n zi!

Zburdălnicii. Boacăne cu duiumul.
Ai vrea să-l cerți. Te prinzi că-i inutil.
Copilărie! Îi poți simți parfumul.
Vezi infinitul, prin suflet de copil.

Dar Cronos toarce la al timpului război
Și din copil, devii adult, într-o clipită.
Orchestra vieții suflă, prin al său oboi
și spune:
„Fii copil, să nu-i cazi în ispită!”

În lumea inocenței, totul e pe bune,
Copilul joacă roluri și crede în povești,
Iar fața-i expresivă și-n tăcere spune:
„Abracadabra, viață! Cât de frumoasă ești!”

Adultul e stresat și-adeseori greșește.
Tumultul cotidian, nu iartă. Fir-ar el!
Însă copilul, inocent îi amintește,
Din gesturi, că soluția e-n el.

Oameni mari, când sunteți supărați,
Îmbrățișați copilul ce în voi trăiește,
Calmați-vă, iubiți și cugetați
Și fiți copii, căci a greși e omenește!

Verde

Ninge. Trist e codrul de foioase
Şi zgribulit, când neaua iarna se așterne.
Iar crivățul cu suflet rece,
usucă tot,
Când printre ramuri trece.

Ce tânăr ești tu, dragă verde!
Plânge pădurea când te pierde,
Neștiind biata, că la primăvară,
Ai să revii. N-o vei lăsa să piară.

În ciripit de păsărele, mândrul soare,
În calde raze scaldă crângul.
Surâd copacii. Verdele răsare.
Omătu-și pleacă fruntea și dispare.

În bărăganul, cu pădurea frate,
Gingașe flori, fac schimb de șoapte,
Zâmbind din iarba verde, înspre nori,
Într-un suav spectacol de culori.

Doar bradu’ falnic, firea nu și-o pierde,
Nici demnitatea și rămâne verde.
L-a pus natura, peste conifere, rege.
Și vântu-n preajma-i, șuieratu-și drege.

Libertate

Închiși în case, ne găsim o scuză.
Pe toate părțile ne perpelim.
Cei ce se scuză, însă se acuză,
e-ndeajuns oglinda s-o privim!

Dezbatem subiecte felurite
și zi și noapte. O simplă știre,
capătă iute sensuri înzecite,
precum un ghem cu mii de fire.

La miazăzi, dar și la miazănoapte,
văzul și-auzul, ne sunt asaltate,
cu zvonuri, știri, insinuări și șoapte:
c-am fost privați de sfânta libertate.

Norocul nostru, că la răsărit
și la apus, e vântul de speranță.
Stă lin pe chipul lui un licărit,
ce pune lucrurile în balanță.

Capul sus! Privirea înainte!
Să trăim clipa! Să fim lucizi!
Conștiința noastră nu ne minte.
Grija-i bună, nu teama de covizi.

Să lăsăm sera altora, în pace
și în grădina proprie, deîndat’,
să cultivăm întocmai ce ne place.
Efortul ne va fi încununat.

La fel și sufletul, de-l îngrijim,
va înflori și ne va bucura
și fii-va ca un înger serafim,
ce-și poartă cu mândrie, aura.

Nu-i liber cel ce zburdă pe afară,
iar cel închis nu-i e inferior.
Cum bine-a zis cutare, bunăoară:
libertatea, vine din interior!

Teama

Privesc în jur cu multă teamă.
În toate văd mii de probleme,
dușmani, angoase și dileme.
Cum fac, să nu le iau în seamă?

Media urlă. Lumea se-agită.
Prezentă-i pe reţele şi conspiră.
Îmi tot repet: stai calm, respiră,
dar vocea-mi tremură dogită.

Tehnologia curge în șuvoaie,
ce trec pe lângă omul gospodar,
păzit de digul său imaginar.
Doar vreasc de ești, puhoiul te îndoaie.

O frică matinală, sau chiar
nocturnă, uneori mă-ncearcă.
Mă scol, tricoul îmi e leoarcă.
O fi de la vreo știre din ziar.

Se oglindește teama, pe chipul
tuturor, iar haosul a devenit
normalitate. E totul înzecit
și sumbru. Ne-au speriat cu cipul.

Mă detașez. Tumult, acum îți spun:
mă lasă-n sfânta pace și te du!
Întoarce-te în chip de deja-vu
și va fi prea târziu, iar eu imun!

Succes și Teamă (basm) – partea a II-a

Partea a II-a

Prințul nostru, care aflase după numai câteva zile, de venirea lui Teamă, nu își făcu probleme în primă fază. Vă amintiți desigur, că era foarte încrezător, de fel. Ei, tocmai acest fapt, lucră puțin împotriva lui. El văzu că scorpia atrăgea suflete de partea sa, cu viteza fulgerului, dar credea într-atât de mult în oameni, în cele ce-i învățase pe aceștia și în capacitatea lor de a-i urma sfaturile, incat își spuse numaidecât: „o fi ea scorpia asta frumoasă și înșelătoare, dar nu are cum ne birui, orice ar face!”. 

Zilele lăsară loc nopților și viceversa, răsăritul își continuă nesfârșita lui rocadă cu apusul, iar Succes, își văzu încrederea, dispărând, puțin câte puțin, pe măsură ce Teamă cucerea din ce în ce mai mult teren. 

Destoincul prinț, răbdă cât răbdă, dar într-un final prinse a înțelege că trebuia să ia taurul de coarne. Odată ajuns la concluzia asta, el porni în căutarea ticăloasei Teamă. Țelul său era unul cât se poate de simplu: urma să o provoace la o luptă, parte în parte, imediat ce avea să o întâlnească. 

Deîndată ce luă hotărârea de a o înfrunta pe Teamă, Succes se interesă, mai întâi, unde se afla aceasta. Apoi își puse, degrabă, merinde în desagă, își luă armele trebuincioase pentru lupta cu scorpia, încălecă și plecă în galop înspre locul cu pricina. Ajuns la destinație, acesta descalecă și se îndreaptă direct înspre casa unde știa că se afla rivala sa. Deschise ușa fulgerător și rămase în prag, mut de uimire. În casa goală nu era nici urmă de Teamă. 

După ce se scutură de starea de ciudă, ce îl cuprinse la aflarea faptului că fusese tras pe sfoară, Suflet trase aer, adânc, în puternicu-i piept și o luă de la capăt, cu căutările. 

Îl lăsăm pe prinț în treaba lui și ne întoarcem puțin la scorpie, să vedem cu ce s-a mai îndeletnicit între timp. Vicleana de ea, aflase, cu ajutorul diavolului – care nu pregeta în a-și băga coada malefică, în treburile muritorilor, că Suflet se pornise pe urmele ei. Drept urmare, de fiecare dată când primea înștiințare, că Suflet se apropia de ea, aceasta își schimba, degrabă, locația. Mai și râdea în sinea ei, ori de câte ori reușea a-l induce în eroare, pe bunul nostru viteaz. 

Cei doi se mai jucară vreo câteva săptămâni, de-a șoarecele și pisica, până când, lui Suflet, ca din senin, îi veni o idee salvatoare. 

Văd că v-ați plictisit, dar rogu-vă, mai aveți nițică răbdare! Ajungem deîndată și la bătălia dintre cei doi, la care râvniți cu atâta patos. 

Revenind la Suflet, haideți să vedem care fu ideea sa. Acesta, dându-și seama că, pesemne, Teamă își bate joc de el, recurse la un tertip. Într-o buna zi, dis de dimineață, el începu a anunța în stânga și în dreapta, că este foarte obosit și că timp de o săptămână, se va duce să se odihnească în cătunul de miazăzi. Era o minciună mare cât casa, dar se pare că bunele maniere și corectitudinea, nu mai funcționau cu scorpia cea perfidă. 

De partea sa, ticăloasa cea vicleană, rămase tare mirată și mai că nu-i veni a crede, auzind că viteazul urmăritor a decis să-și ia o pauză. Însă, după doua zile la rând, în care iscoadele sale îi confirmară această veste, Teamă dădu, în sfârșit, crezare zvonurilor. Asta îi aduse o clipă de răgaz și ea decise să rămână în același loc pentru următoare câteva zile. Dar vai, cât de tare se mai  înșela!

Să ne întoarcem oleacă și la Succes! Vorbind în dese rânduri cu oamenii săi de încredere, voinicul află deîndată, că tertipul lui se întrevedea a fi unul tare ingenios. Cu asul în mânecă, el făcu un ultim drum de urmărire, a rivalei sale. De data asta, nu se mai îndoia. Misiunea lui, avea să se încheie cu găsirea scorpiei! 

Și exact asta, se și întâmplă. După o săptămână de galop neîntrerupt, Succes o găsi pe Teamă și lupta începu, nebunește, de cum dădură cu ochii, unul de celalalt. 

Fu o bătălie încrâncenată, greu de exprimat în cuvinte. Mai întâi, balanța se înclină în favoarea lui Succes, care profită numaidecât de surprinderea inițială, a scorpiei. În prima zi, voinicul nostru, aproape o pusese la pământ, suflând înspre ea cu vântul curajului. Însă Teamă și-a revenit și a început a arunca în Succes, cu pietrele fricii. Dupa încă o zi, în care bătălia a stat în cumpănă, fu Teamă, cea care trecu în avantaj și îl răni puternic pe viteaz. 

Într-o alta zi, se luară la trântă. Succes o trântea de copacul asumării de riscuri, pe când Teamă, dădea cu el de stânca fugii de responsabilități. 

Se trânteau cu o asemena intensitate, de până și pământul, se cutremura. 

În alta zi, se bătura în săbii. Succes lovea cu sabia îndrăznelii, pe când Teamă riposta cu cea a nesiguranței. Și când îndrăzneala lovea din plin, nesiguranța se opintea, ținându-i piept. Când aceste doua săbii, se izbeau una de cealaltă, ieșeau scântei mari cât fulgerele pe timp de furtună.

Într-o vreme, cei doi, nemaiștiind ce să facă, pentru că nici unul din ei nu biruia, începură a striga unul la altul, cât îi țineau rărunchii. Voinicul scotea urlete crâncene de responsabilizare, la carea scorpia îi întorcea strigăte disperate de amânare. Strigau așa de tumultuos, încât tunetul însuși, era un mic copil în fața urletelor celor doi. 

Apoi prinseră a se încăiera cu bâtele, gândind fiecare la rându-i, că bătălia va lua sfârșit. Da de unde!? Pe cât era de puternică, bâta eroului nostru, cea țintuită cu hărnicie, pe atâta de rezistentă, era și cea a zgripțuroaicei, vopsită cu un strat gros de delăsare. Băteau unul în altul, de duduiau munții, pădurile și văile, la kilometri depărtare și nici unul din ei nu cădea la pământ. 

Și tot așa, cei doi folosiră în bătălie, toate armele, văzute și nevăzute. Apoi o luară de la capăt, încă o dată si încă o dată . Nimic! Lupta continua, zilele treceau și învingător, nu ieșea nici unul. 

Într-un final, cei doi, murdari din cap până în picioare si obosiți ca doi ogari, se aruncară la pământ și se lăsară pradă deznădejdii.

Văzând asemena nevăzută, Dumnezeu și Diavolul, care nu mai asistaseră, de-a lungul istoriei, la nici o luptă terminată la egalitate, deciseră să intervină. Cum cei doi, nu aveau voie să se lupte unul contra altuia, luară hotărârea de a se întâlni pe teren neutru, la jumătatea dintre rai și iad, pentru a discuta aceasta problemă, la masa tratativelor. 

După îndelungi discuții, cei doi au ajuns la înțeleapta concluzie, cum că nu puteau modifica egalitatea dintre cei doi. Soluția găsită, fu ca de atunci încolo, voinicul Succes și scorpia Teamă, să nu mai aibă voie să intervină, între disputele dintre oameni. Erau înșiși oameni, cei ce aveau să-și decidă soarta, fiecare după puterea, învățatura și înțelepciunea sa. Cele trebuincioase, fuseseră predate oamenilor, atât de către Succes, cât și de către Teama.

Toate acestea fiind lămurite, Dumnezeu și Diavolul se duseră degrabă la locul bătăliei și le comunicară celor doi bătăuși căzuți la pământ, decizia pe care o luaseră.

Succes și Teamă ascultară cu mare atenție, cele ce le fură comunicate și își dădură seama că soluția găsită, era una foarte înțeleaptă. 

Cei patru terminară de discutat, după care fiecare plecă în treaba sa. Dumnezeu se întoarse în rai și Diavolul se duse înapoi în iad, urmând ca oamenii să rămână pe pământ, să-și aibă singuri de grijă, cu succesele și cu temerile lor. 

„Dar Succes și Teamă, cu ei ce s-a întâmplat?” Acușica ajungem și la ei, mai aveți nițică răbdare!

Când sosi clipa, ca fiecare din cei doi să-și vadă de drumul său, ceva nemaipomenit, se întâmplă! 

Stăteau pironiți, fiecare pe locul său, holbându-se unul la celalalt. Într-un sfârșit, primul care grăi, fu Succes:

– Ar trebui să mergem, fiecare la casa lui, nu-i așa Teamă? 

– Așa este, răspunse scorpia, dar ceva parcă mă ține-n loc. 

– La fel, și pe mine, spuse voinicul. Eu cred, Teamă, că noi doi trebuie să stăm de vorbă. 

– Așa-i viteazule. Începe tu, că ești mai curajos. 

– Păi vezi tu, Teamă? Pasămite există un motiv, pentru care lupta dintre noi, s-a terminat la egalitate. Eu am cugetat și cred că noi doi, trebuie să ne continuăm împreună, drumul, de aici încolo. 

– Of, măi Succes, dar știi că ai dreptate? La fel simt și eu, doar că nu am avut curajul să o spun. 

– Sunt multe, Teamă, cele ce nu-mi plac la tine, însă trebuie să-ți mărturisesc că te și admir. De multe ori, m-am aruncat cu pieptul în față și cu ochii închiși, pentru a realiza ceva. Dar m-a luat valul și lucrurile au ieșit pe dos. Puțină teamă și precauție, tare bine mi-ar fi făcut în acele momente. 

– Că bine zici, voinice, spuse Teamă, zâmbind destinsă. Ai pus degetul pe rană. Și mie îmi vine să mă iau la trântă cu tine, de cum te văd. Dar uneori, mă gândesc că nu mi-am putut duce toate misiunile la bun sfârșit, pentru ca mi-a fost prea frică. Ce departe aș fi ajuns, în acele momente, de-aș fi avut măcar puțin din curajul tău destoinic. 

– Hai cu mine-n lume, Teamă, zise dintr-o dată, Succes, luând frâiele în mână și săltând în șa cu sprinteneală. Doar tu ai putea să mă înveți ce-mi trebuie, pentru a-mi tempera avântul, că mi-s prea învolburat, câteodată!

– O-i veni, Succes, căci numai tu mi-ai putea arăta cum să fiu mai curajoasă, când frica mă doboară, spuse Teamă cu precauție. 

Apoi, uitându-se în ochii, atât de sinceri, lucizi și încrezatori ai voinicului, aceasta din urmă, se aruncă în șa, alături de el și adaugă hotărât:

– Mână voinice, înspre cele patru zări! 

Cronos continuă a țese la războiul timpului și, încet-încet, Succes și Teamă, deveniră buni prieteni. Ei înțeleseră că au mare nevoie unul de celalalt, pentru a răzbi în viață. Căci – nu-i așa? -, nu strică nițică teamă în drumul spre succes, la fel cum e nevoie de puțin curaj, ca să poți învinge teama. 

Povestea se încheie aici, așa că haideți cu toți la casele noastre, să-l primim cum se cuvine, pe înțeleptul, moș Ene! 

A, era să uit…

Cei doi eroi, au rămas nedespărțiți, pentru totdeauna. Sunt sigur că și în zilele noastre, ei călătoresc împreună și vor continua să o facă, până la sfârșitul sfârșiturilor și dincolo de el…

Sfârșit

Succes și Teamă (basm) – partea I

Partea I

Dragi prichindei, azi vă voi spune povestea voinicului Succes. Ciuliți-vă urechiușele și înarmați-vă cu răbdare, căci voi începe numaidecât.

Acum mii și mii de ani, pe pământ erau mult mai puțini oameni ca acum și locuiau cu toții împreună în Ținutul fără nume, undeva în centrul planetei. Trăiau cu toții pe picior de egalitate și pacea, liniștea și monotonia le erau tovarășe. Prea puține vicii și calități își făcuseră loc între oameni, la vremea respectivă. 

Pământenii nu știau ce sunt acelea  ura, viclenia, și răutatea, dar nici dragostea, bunătatea și prietenia. 

O să întrebați: „dar cum este posibil așa ceva?”. Bună întrebare micuților, dar să știți că toate aceste stări de fapt erau câtuși se poate de normale. Asta deoarece ne aflăm, cu povestea noastră, la începuturile vieții pe pământ și oameni abia își începuseră evoluția. 

Încet, încetuc, tot câte un viciu și câte o calitate, urmau să-și facă apărația. Și cum bunului Dumnezeu i-a plăcut întotdeauna echilibrul, a făcut în așa fel încât fiecărui viciu să îi corespundă o virtute. Bineînțeles, Dumnezeu trimitea pe pământ virtuțile și calitățile, pe când Diavolul era responsabil cu răspândirea viciilor și a defectelor. 

Vă văd cam nerăbdători, micilor năzdravani. Hai că nu vă mai țin pe jar și intru numaidecât în pâine!

Într-o însorită zi de primăvară, pe la ceasurile amiezii, în Ținutul fără nume, toți oamenii se opriră în loc, la auzul unui tropăit puternic, cum nu le mai fuseseră dat să audă, de când se știau. 

Atât de tare era, acest tropait, încât pământul se cutremura, frunzele copacilor foșnăiau, animalele  se agitau și păsările în ‘naltul cerului zburau. 

Pe când le era, tuturor, mai mare mirarea, un voinic își făcu apariția în ținut, călare pe un roib alb, puternic și falnic, ce necheza de ți-era mai mare spaima. Roibul ca roibul, dar să vezi voinicul cum era!

Ce zici tu, micuțule pistruiat? Că nu mai ai răbdare? Ia stai tu liniștit, că abia suntem la început. Am încredere că vei avea răbdare. Mai târziu vom face o pauza de relaxare. 

Dar să revenim la voinicul nostru. Acesta era înalt și subțirel, ca tras prin inel, avea un piept mare și lat și un păr lung și negru ca pana corbului. Ochii săi, deși negri și pătrunzători, aveau în ei o bunătate aparte și puterea de a vedea, dincolo de aparențe. Vocea îi era bine măsurată, caldă și fermă. Vorbea puțin și la obiect și dădea dovadă de înțelepciune, istețime și siguranță de sine. Numele său era Succes și fusese trimis pe pământ să-i învețe pe oameni ce este calitatea ce azi îi poartă numele și anume Succesul. Misiunea sa era să stea în Ținutul fără nume, atâta timp cât era nevoie ca toți oamenii să știe ce este succesul și cum poate fi obținut. 

Zis și făcut. Succes, un voinic șarmant, plin de energie și cu lipici la oameni, numaidecât a început a umbla prin ținut și a-i învața pe pământeni, cele trebuincioase. Dar ce știa Succes și oamenii nu știau și care erau miraculoasele lui puteri? Păi hai să vă explic, într-un mod cât mai simplu. Succes știa ce și cum trebuie făcut, pentru ca munca unei persoane să fie recunoscută și apreciată de multe alte persoane. Odată ajunsă în zona succesului, respectiva persoană, nu numai că era cunoscută de mulți alți oameni, dar devenea și foarte înstărită. Deasemea, voinicul nostru, știa și cum trebuie gestionat succesul, odată ce era obținut. 

Haideți să luăm drept exemplu, un simplu fierar, cu un salariu modest, cunoscut doar în cătunul său. Acesta, de urma sfaturile voinicului Succes, își putea dezvolta afacerea în așa fel încât în vreo doi ani de zile să devină bogat și cunoscut în 10 din cătunele din apropiere, să aibă 10 oameni în subordinea sa și comenzi pe bandă rulantă. 

Da, prichindelule, e foarte inteligentă întrebarea ta. Ce anume trebuia o persoană să facă, pentru a deveni cunoscută și înstărită, adică pentru a avea succes? Haideți să facem o pauză, să punem puțin sângele în mișcare, scuturând încheieturile mâinilor și ale picioarelor. Așa, bravo, sunt mândru de voi! Acum putem să ne întoarcem la oile noastre…

Trebuie să vă spun, că pentru a fi faimoși, oamenilor nu le era îndeajuns, doar să-l întâlnească pe Succes. Ba dimpotrivă, era nevoie de mult mai mult și Succes tocmai asta îi învăța. Flăcăul nostru le spunea, că pentru a avea succes, era nevoie de multă muncă, de perseverență, de inteligență și de deschidere înspre a învața lucruri noi și a fi mereu în pas cu ultimele noutăți din domeniu. În afară de asta, era nevoie de multă răbdare și chiar și de o anumită doză de modestie. După ce le spunea toate acestea, Succes le mai explica și faptul că, nimic din cele menționate nu ar fi posibile, dacă nu iubeau cu multă pasiune ceea ce făceau. La final, voinicul îi explica fiecăruia în parte, că nu trebuia să se lase îmbătat de faima obținută. Cei ce reușeau să aibă succes, trebuiau să se mențină integri, modești și să se comporte în mod corect cu ceilalți oameni. Aceste lucruri urmau să le aducă respect și admirație din partea semenilor și astfel, succesul putea fi menținut pe tot parcursul vieții lor. 

Și uite așa, cu o energie nestăvilită și un optimism debordant, tânărul nostru flăcău a cutreierat ținutul în lung și-n lat și a predat arta succesului, unui număr impresionant de oameni. 

Aceștia din urma erau tare mulțumiți de cele învățate și la scurt timp după discuțiile cu Succes, afacerile lor creșteau mai abitir ca ciupercile după ploaie. I se dusese vestea, voinicului, la sute de cătune depărtare, așa minunăție de treabă, facuse printre pământeni. Însuși Dumnezeu, din jilțul său de deasupra norilor, se înbujora de plăcere la vederea unor asemenea realizeazări. Ce să ne mai miți-ghiți?Pacea și prosperitatea, cuprinseseră o bună parte din ținut, într-un timp foarte scurt. 

Dar ce credeți voi, că diavolul putea să trăiască în bună pace, atunci când oamenii o duceau din ce în ce mai bine? Ba nici pe departe! Aghiuță, care urmărise situația cu mare atenție, sughița ori de câte ori un om avea succes. A răbdat el, cât a răbdat, însă într-o bună zi, îi veni o idee salvatoare. 

Da, știu micuților, sunt trist, la rându-mi, căci ideea diavolului, deși providențială pentru el, era…. Dar ce fac aici? Iar mi-o ia gura pe dinainte…nu pot să vă divulg sfârșitul, ci va trebui să urmăriți firul basmului, pentru a-l afla! 

Frecânduși mâinile de bucurie, încornoratul trecu numaidecât la fapte. El trimise pe pământ o scorpie rea și meschină. Și vai cât de înșelătoare era aceasta scorpie, căci se ascundea într-un trup de prințesă, frumoasă cum rar s-a mai văzut. Era elegantă și înalta, iar ochii ei negri și mari te fixau și te fermecau deopotrivă. Graiul îi era dulce ca nectarul zeilor și vorbele ieșite din gura ei, mângâiau urechea într-un mod diafan. 

Contrar înfățișării sale, diavolul o trimisese pe pământ pentru a-i descuraja pe oameni, blocându-le astfel, calea spre succes. 

Numele ei era Teamă și tot ceea ce avea să sădească în sufletul și în conștiința oamenilor, urma să-i poarte numele. 

Așadar, Teamă coborî numaidecât pe pământ și începu a trece, rând pe rând, pe la fiecare om în parte. Cu glasul ei mieros și înfățișarea de prințesă, ea câștiga pe loc încrederea oamenilor și misiunea îi devenea mult mai ușoară. Of, ce creduli mai erau și oamenii ăștia, câteodată. 

Sunt convins că ați vrea să știți ce anume le spunea Teamă, oamenilor și cum reușea ea să-i atragă de partea sa. Păi ea le explica, în primul rând, că succesul este înșelător și că avea să-i ducă la pierzanie într-o bună zi. Apoi le spunea că este foarte greu să ai succes și eforturile depuse pentru a-l obține, sunt mult prea mari și prea grele. Mai adauga și faptul că nu poți avea în viață asemenea reușite, că trebuie să-ți vezi de familia ta și că succesul este o himeră, imposibil de obținut. Una peste alta, Teamă sădea sămânța fricii și a neîncrederii, în mult încercatul și credulul suflet, al oamenilor.

Tulburarea de care sufereau oamenii aceia, care se lăsau influențați de scorpie, după cum am mai spus, se numea teamă, purtând întocmai numele ticăloasei, ce o răspândea cu atâta falsă mărinimie. 

Și uite așa, timpul trecu și Teamă cutreieră pământul, cotlon cu cotlon, trecând pe la aproape toți oamenii. Într-un timp relativ scurt, ea a reușit să atragă de partea sa, foarte multe suflete slabe. 

Toată bunăstarea pe care Succes o instaurase pe Pământ, cu atâta trudă, era acum pusă sub semnul întrebării. O bună parte din oameni, deveniră temători și părea ca totul avea să se ducă de râpă. 

Scorpia cea infamă, ce cu atâta drăgălașenie, îi ducea pe aceștia din urmă la pierzanie, își râdea în barbă și își freca mâinile de bucurie, ori de câte ori mai ademenea pe cineva în plasa sa. „V-am venit de hac, credulilor”, murmura, plină de ea, Teamă. 

O lăsăm nițel pe Teamă, cu ale ei fapte reprobabile cu tot și ne întoarcem puțin la Succes, să vedem ce-a mai dres el și pe unde o mai fi umblat…

Va urma

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe